10 Instituțiile ca parte a pieței libere
O critică radicală la adresa ideii de bun public o găsim la Rothbard(1970: 883-890).
Rothbard examinează ideea de bun public (sau bun colectiv) în conjuncție cu ideea de beneficii externe.
Primul lucru pe care-l subliniază Rothbard, în termenii folosiți aici, este că o cercetare formală a acțiunii este un demers neutru axiologic.
El critică tendința de a trage din teoria bunurilor colective concluzii cu privire la extinderea intervenției statului.
Până în acest punct ar exista un acord cu autori ca Mancur Olson sau James Buchanan.
Și ei merg pe ideea că bunurile publice sau colective nu sunt neapărat produse de stat.
Ele pot fi produse și privat.
Rothbard este însă mai radical pentru că el respinge, de fapt, ideea de bun public ca atare.
Să zicem (vezi Rothbard 1970: 883) că există un bun care poate fi furnizat numai colectiv.
Cu alte cuvinte, dacă bunul este furnizat pentru unii, atunci toți beneficiază de el.
De aici, spune Rothbard, nu rezultă două lucruri: (1) că o agenție specială trebuie să-l ofere spre consum; (2) că toți trebuie (forțați) să plătească.
Bunului colectiv, observă Rothbard, se presupune că i-ar corespunde o nevoie colectivă.
În acest punct, independent de Rothbard, putem dezvolta o critică a ideii de nevoie ca atare.
Acesta ar fi un prim moment a acestei ramuri a argumentului.
Al doilea ar fi o critică îndreptată împotriva ideii de nevoie colectivă ca atare.
Conceptul nu are sens.
Se spune, constată Rothbard, că poliția îi protejează pe toți membrii unei comunități.
Evident, și factual lucrul acesta este puțin credibil.
Unele cartiere sunt mai bine păzite decât altele.
Dar și conceptual ideea nu rezistă.
Un pacifist absolut, care ar respinge orice violență, nu se poate socoti protejat de poliție (Rothbard 1970: 884).
Secretul argumentului bunurilor colective, după Rothbard, rezidă în ideea că de el beneficiază și blatiștii.
Dacă merg la muzeu și povestesc copilului meu istoria unui tablou, cei care stau în jur beneficiază și ei de poveste.
Evident, dacă relatarea mea le aduce vreun beneficiu într-un sens sau altul.
Este vorba, în orice caz, de un beneficiu extern.
Cercul consumatorilor nu poate fi circumscris.
De aici decurg două subramuri ale argumetului, continuă Rothbard(1970: 886).
În termenii exemplului meu cu muzeul, aș putea fi mai întâi acuzat că nu am făcut destul pentru ceilalți.
Ar trebui poate să le relatez istoria tuturor obiectelor din muzeu? Sau să le țin un curs de istoria artei? Cu alte cuvinte, nu ar trebui să țin cont doar de ceea ce am identificat eu ca fiind interesul meu - și anume educarea copilului meu.
Se vede cum revine aici ideea unei nevoi colective cumva obiectivă.
Cei care au capacitățile necesare ar fi obligați să satisfacă asemenea nevoi colective.
Evident, asemenea argument nu are cum să țină doar de teoria formală a acțiunii.
Trebuie să adaugi premise de ordin etic pentru ca să decurgă o asemenea concluzie.
A doua linie de atac ar fi, din contră, în exemplul cu muzeul, să pretind ca beneficiarii externi să plătească.
Ei sunt etichetați drept blatiști și ar trebui forțați să plătească.
Dar, la urma urmei, pentru ce sunt puși la plată? Pentru că le-a plăcut povestea? A urma o astfel de direcție ar fi tot una cu a te angaja într-o acțiune cât se poate de arbitrară.
Dacă o grădină mi se pare mie frumoasă, decurge de aici că toți care trec pe lângă ea trebuie puși la plată.
Cât de mare ar trebui să fie plata în cazurile de mai sus? Se observă aici legătura subtilă cu argumentul lui Mises.
În lipsa unei piețe nu avem cum stabili prețuri.
Mai general spus, chiar am putea concepe structural o anume proprietate a unui obiect, nu avem cum să ne referim, în astfel de situații, la proprietățile cantitative.
Nici de eficiență în sens cantitativ nu avem cum să vorbim.
A treia linie de atac în problema beneficiilor externe, găsită de Rothbard, este cea care pretinde ca beneficiarii potențiali să dea subvenții potențialilor binefăcători (Rothbard 1970: 889).
Este ca și cum o comisie ar stabili, auzind cât de bine povestesc eu la muzeu, că toți potențialii beneficiari ai unei asemenea relatări ar trebui să subvenționeze o școală sau un institut în care eu să-mi cultiv talentul de a spune povești despre tablouri.
Evident, revine și aici problema lipsei unei piețe.
Cât de mari să fie subvențiile? Nu există, în lipsa unei piețe, absolut nici un criteriu.
Iar dacă piața ar exista, subvenția nu ar fi altceva decât un mod arbitrar de a ridica prețul pe care-l plătesc cei care ar vrea să achiziționeze produsul (Rothbard 1970: 890).
Ar plăti o dată cota de impozit și ar mai plăti și prețul pe care oricum erau dispuși să-l plătească.
Chiar dacă am susține că prețul a fost cumva coborât, lucrurile tot nu stau mai bine, deoarece nu ai cum justifica plata pe care o suportă cei care nu se ostenesc să beneficieze de bunul respectiv.
Bunurile colective sunt extrem de des invocate în literatura despre instituții.
De întrecut în frecvența de utilizare nu le întrece poate decât conceptul de cost al tranzacțiilor.
Coase vorbește despre un cost al tranzacțiilor.
Buchanan se referă la costul negocierilor.
Din perspectiva analizei conceptuale aceasta este probabil o contribuție la analiza ideii de cost.
Vedem și alte fațete ale costului decât până acum.
Nu are însă, din punctul de vedere al teoriei formale a acțiunii, noțiunea de cost al tranzacțiilor aceeași problemă ca și cea de bun colectiv? Se pare că da! În lipsa unei piețe, cum am estima costurile respective? Ce sens are să fie invocate, la tribunal, când se decide definirea unor drepturi de proprietate? Calculele nu au sens.
Nu există proprietățile cantitative necesare pentru a face calculele respective.36
Iar dacă există o piață pe care pot fi puse în evidență astfel de costuri, ce rost ar avea birocrații care se ocupă cu reducerea lor?
Apare astfel limpede posibilitatea de a trage, în concluzie, o serie de linii de demarcare între concepțiile despre instituții.