11 Liniile de demarcare
Vom începe concluziile cu privire la liniile de demarcare între concepțiile despre instituții cu o identificare a patru posibile abordări în funcție de acceptarea sau nu a conceptelor de bun public sau de costuri ale tranzacțiilor.
Acestea sunt tipuri ideale, dar pentru a sugera unele posibile identificări vom mai face o presupunere cu privire la guvernământ: toate aceste concepții presupun ideea de guvernământ limitat.
Practic, ceea ce arată clasificarea de mai jos este cum guvernământul limitat tinde către zero, pe măsură ce avansăm către ultimul tip de abordare a instituțiilor.
La început, guvernământul ar putea fi mai amplu.
1> Primul tip de abordare folosește atât ideea de bunuri publice, cât și pe cea de cost al tranzacțiilor.
Posibile exemple le găsim în opera lui James Buchanan și Gordon Tullock.
În general, aici pare a se încadra ceea ce se numește "economie politică constituțională".
2> Al doilea tip de abordare folosește doar ideea de bun public sau bun colectiv.
Posibile ilustrări am putea găsi în literatura privitoare la logica acțiunii colective.
Chiar textul lui Mancur Olson citat mai sus s-ar potrivi cu ideea unui demers centrat pe bunuri colective.
James Buchanan din Limitele libertății exemplifică, de asemenea, o predilecție pentru bunuri publice.
3> Al treilea tip de abordare a instituțiilor este centrat pe conceptul de cost al tranzacțiilor.
Școala analizei economice a dreptului, asupra căreia Ronald Coase a exercitat o influență decisivă, ilustrează această tendință.
Un exemplu grăitor cred că găsim în opera lui David Friedman.
David Friedman s-ar putea să fie, ca să spunem așa, la limita acestei tendințe.
El este favorabil ideii de limitare la zero a guvernământului.37
O primă observație privește trecerile graduale între tendințele 1-3: un autor sau altul poate să se refere, de pildă, tangențial la costurile tranzacțiilor, dar să pună mai mult accent pe bunuri colective și așa mai departe.
Ce ar uni totuși orientările 1-3? După părerea noastră, ceea ce le unește este admiterea unor concepte de genul celui de cost social sau de eficiență calculată la nivel colectiv de către birocrați care dispun de abilități de calcul ideale.
4> Cea de a patra orientare este abordarea austriacă - fără bunuri colective și fără costuri ale tranzacțiilor.
Singurul calcul economic posibil, din această perspectivă, este cel făcut în termeni monetari.
Acest calcul presupune existența efectivă a unei piețe.
Instituțiile sunt semnificative - pentru că fac posibilă funcționarea pieței sau, din contră, o împiedică.
Ce se întâmplă dacă am abandona presupoziția limitării guvernământului? Orientările 1-4 de mai sus ar putea fi puse într-un grup pe care-l vom nota - pentru uzul prezentelor concluzii - cu II.
Grupul I ar fi reprezentat de tendințe de a acorda nu doar un mai mare rol guvernământului, ci și de a admite că există efectiv ceva de genul unui bine comun.
Școala opțiunii sociale, ilustrată ideal de Arrow, ar intra în această categorie.
Se vede imediat cum această școală, dacă suntem atenți la presupoziții, se diferențiază de școala opțiunii publice a lui James Buchanan (poziția 1 de mai sus).
Din punctul de vedere al filosofiei politice, se pot formula o serie de corolare interesante la clasificările de mai sus.
Grupul II poate genera, din punctul de vedere al filosofiei politice, ceea ce am putea denumi liberalism ca guvernare limitată sau nulă (pe scurt, liberalism clasic).
Ceea ce frapează însă imediat este posibila distincție între un liberalism aprioric și unul empiric.
Liberalismul aprioric este de genul celui pe care-l găsim cultivat în Școala Austriacă.
Pentru acest liberalism există o serie întreagă de adevăruri apriori cu privire la acțiunea umană, care fondează ideea de libertate.
Din contră, poziția empirică ar fi cea după care libertatea este mai eficientă, dar nu apriori, ci pentru că ipoteza cu privire la eficiența superioară a instituțiilor libertății este coroborată de testele empirice.
Unora dintre pozițiile din grupul I (cele apropiate de grupul II) le corespunde, filosofic vorbind, liberalismul social (sau modern).
Ideea de nevoi colective, de pildă, este folosită pentru a justifica o guvernare mai extinsă decât ar fi acceptabil din perspectivă clasică.
Mutatis mutandis, și conceptul de nevoi individuale poate fi folosit, de asemenea, pentru a justifica extinderea intervenției guvernământului.
Ceea ce este cel mai interesant însă este că acestea nu sunt singurele clasificări posibile pe baza rețelei de concepte dezvoltate mai sus.
Vom folosi litere majuscule pentru a ne referi la o serie de alte grupări.
Altă clasificare a studiilor referitoare la instituții poate pleca de la accentul pus pe organizații sau pe piață.
A> Concepțiile de tipul A favorizează rolul organizațiilor birocratice.38
B> Concepțiile de tip B sunt centrate pe comunități (locale).39
C> Concepții după care piața este cea care selectează instituțiile.40
Interesant este că o concepție de tip B este perfect compatibilă și ea cu ideea de guvernământ limitat.
Cu alte cuvinte, A-C nu cad exact peste I-II, ci ne permit să gândim tot felul de combinații, în special dacă ținem cont de presupozițiile ce țin de filosofia politică.
Se observă marea varietate de poziții posibile în filosofia politică.
Ideea că ele ar putea fi aranjate pe o axă de genul dreapta-stânga este simplistă.
Este simplistă tocmai pentru că varietatea de soluții instituționale posibile nu are o singură dimensiune.
Dacă vrem să păstrăm ceva din savoarea vechii distincții dreapta-stânga, tot ce rămâne este o problemă, care revine constant: cea a presiunii pieței.
Poate ea fi ignorată?
Este posibil să ne închidem în comunitatea noastră?
Cum ar decurge deschiderea către restul lumii?
Ce sens are ea?
Din punctul acesta de vedere există o instituție care poate fi privită ca o verigă între individ, comunitate, organizații și restul lumii: proprietatea privată.41
Proprietatea este, în același timp, libertate de organizare internă, dar și cadru în care se pot face calcule de eficiență efective.