9 Instituțiile ca bunuri colective
În continuare vom examina câteva exemple care ne arată consecințele distincțiilor introduse până acum.
Primul exemplu este extras din opera lui Mancur Olson.
Pe de o parte, Olson oferă o excelentă prezentare a problematicii raportului dintre guvernare și instituții.
Pe de altă parte, el ilustrează strălucitor modul de pune problema instituțiilor în școala zisă neoinstituționalistă.
La prima vedere, Olson(1993) nu este decât o reluare a vechii discuții cu privire la originea și rolul statului.
Unii s-ar putea să-l găsească deliberat ideologic.
Olson este preocupat să justifice sistemul democratic.
De ce nu ar fi monarhia sistemul cel mai bun de guvernare?
Monarhul are grijă de țară așa cum are grijă un gospodar de ograda sa.
Nu este el cel mai potrivit guvernant?
Intuițiile lui Olson sunt democratice și el răspunde desigur negativ la această întrebare.
Interesantă este însă structura argumentului său.
Vom urma o vreme firul argumentului care pare a ne spune ceva despre originile sau, după caz, justificarea statului.
Olson face o distincție celebră între bandiții rătăcitori și cei statornici.
Care ar fi preferabili din punctul de vedere al unei populații sedentare, pașnice și productive? Banditul statornic este preferabil.
Cel rătăcitor vine și pleacă; nu-și leagă interesele de cele ale populației sedentare.
Banditul statornic, în schimb, trebuie - ca să spunem așa - să jefuiască în mod chibzuit.
Dacă le-ar lua oamenilor totul, ar rămâne fără sursa sa de bunuri.
Mai mult decât atât, bandiții statornici îi combat pe cei rătăcitori, pentru că aceștia le reduc evident veniturile (Olson 1993: 567-568).32
Ce se întâmplă în cazul democrației? La prima vedere, alegătorii nu se pot jefui pe ei înșiși.
Nu este chiar așa de simplu și mare parte din studiul lui Olson este consacrat efortului de a distinge avantajele democrației de cele ale dictaturii.
Cheia rezidă într-o distincție adesea făcută între o democrație neconstrânsă și una constrânsă sau limitată de drepturile individuale.
În democrația nelimitată, pot să apară coaliții de votanți care prelevă prin impozitare mari părți din veniturile sau averile celor care sunt în minoritate.
În democrația cu guvernământ limitat așa ceva nu se poate petrece.
Acest tip de democrație, de fapt, nu democrația în general are un avantaj decisiv, după Olson, în raport cu dictatura.
Chiar dacă o dictatură ar putea fi chibzuită atunci când impozitează, există mari probleme în trecerea lină a puterii dintr-o mână într-alta.
Iar dacă un dictator sau, după caz, un monarh are perspective de a guverna doar pentru scurtă vreme, atunci va impozita prădalnic.
De aici inferioritatea altor forme de guvernare în raport cu democrația limitată (Olson 1993: 570-575).
Argumentul lui Olson este seducător, între altele, pentru că ne arată de ce este o problemă să se ajungă la o democrație limitată.
Este nevoie de un proces anevoios de negociere, care practic poate să aibă costuri foarte mari.
De aici și explicațiile care pun accent pe accidentele istorice pentru a lămuri apariția democrației limitate.33
Pe de altă parte, dacă ne îndreptăm atenția către nucleul argumentului lui Olson(1993), vedem și ce anume separă abordările economice ale instituțiilor.
Să revenim la banditul statornic.
Ce oferă acesta, după Olson și o serie întreagă de alți autori? Ceva ce nu poate fi obținut prin acțiunea colectivă voluntară (Olson 1993: 568).
Este vorba de guvernământ ca bun public.34
Este mai puțin important să intrăm în detaliile definirii bunurilor publice și, cu atât mai puțin, în analiza nuanțelor unor concepte precum cel de ordine.
Interesantă este ideea că guvernarea oferă un bun public oarecare.
Prin definiție, acesta nu ar fi produs pe o piață.
Mai mult decât atât, guvernantul examinează diferențele dintre ceea ce investește în producerea bunului public și ceea ce-i revine (Olson 1993: 569).
Indivizilor izolați nu le-ar rezulta, conform acestui tip de raționament, un beneficiu, deoarece câștigul personal, într-o societate cu milioane de oameni este infim, atunci când este vorba de producerea de bunuri publice.35
La limită, legea (și respectarea ei, evident) este un bun public pur, ca la Buchanan(1976: 109).
Legea restrânge posibilitățile de acțiune, prin chiar natura ei, și astfel apare un cost pentru oricine o respectă.
În schimb, dacă o persoană x ascultă de lege, toți ceilalți au un beneficiu (drepturile lor sunt în mai mare siguranță).
O distincție importantă operată aici este cea dintre proprietăți structurale și proprietăți cantitative.
Putem oare duce discuția despre bunuri publice doar în termeni structurali? Cum am putea-o duce în termeni cantitativi?
Dacă numai piața permite o discuție în termeni cantitativi, atunci despre bunurile publice nu se poate discuta în termeni cantitativi.
Se presupune tocmai că piața nu este în măsură să ofere asemenea bunuri.
Se vede imediat că aici este un punct în care poate să apară o mare despărțire a curentelor de gândire în problema instituțiilor.
Despre direcția care respinge conceptul de bun public ca atare va fi vorba în secțiunea următoare.