Instituţii şi organizaţii

7 Instituţii şi organizaţii

Am vorbit mult despre reguli până acum, dar nu am introdus nici o definiţie a lor. Definiţia aceasta este importantă dacă vrem să tratăm instituţiile drept sisteme de reguli.

Ideea formală de regulă folosită aici este preluată din sistemele expert (unde i se spune adesea "regulă de producţie"). Conform acestei concepţii, o regulă este o pereche de forma: CONDIŢIE ÞACŢIUNE. Săgeata indică faptul că există o parte stângă şi una dreaptă a regulii. Partea stângă are o natură propoziţională: ea poate fi adevărată sau falsă. Dacă partea stângă este adevărată, atunci se execută (sau nu) acţiunea descrisă în partea dreaptă. Cu alte cuvinte, am putea pune "+" sau "-" în prefixul părţii din dreapta, după cum acţiunea trebuie executată sau, din contră, ceea ce trebuie făcut este chiar omiterea acţiunii respective.

Ce se întâmplă dacă nu există nici o regulă privitoare la o acţiune a unui individ la un moment sau altul de timp? Există ceea ce am putea denumi două "prezumţii" cu privire la acţiuni: prezumţia de libertate şi prezumţia reglementării. Prezumţia de libertate, faimoasă în sistemele de drept europene, este surprinsă de principii de genul "tot ce nu este interzis este permis". Prin contrast, prezumţia de reglementare cere ca orice acţiune să fie întreprinsă pe baza unei reguli. Aceasta nu înseamnă neapărat că orice acţiune este întreprinsă la comandă. Practic este vorba de reguli de genul "dacă x vrea să atingă cutare scop, atunci ...". Deşi prezumţia de reglementare nu este adesea specificată în mod explicit, sistemele birocratice moderne au adesea tendinţa să funcţioneze în virtutea ei: ca să faci orice trebuie să respecţi o regulă. Mai ales în caz de conflict cu autorităţile eşti întrebat "în baza cărei reguli ai acţionat". Nimic nu scapă practic unei reţele dese de reguli amănunţite.

Faptul că partea a doua a unei reguli, în sensul de componentă a unui sistem instituţional, este o acţiune este extrem de important. Din perspectiva individului afectat, acţiunile sunt plasate într-o ierarhie.²² Dacă pentru mine, de pildă, fumatul este întotdeauna în partea de jos a ierarhiei, interzicerea acestei acţiuni nu-mi va impune, direct, nici un cost; oricum era o acţiune pe care urma să o jertfesc. Cu totul altfel ar sta însă lucrurile pentru un individ care preţuieşte foarte tare acţiunea interzisă.

O regulă nu antrenează numai costuri, în sensul de mai sus; există şi o serie de preţuri care trebuie plătite. Trebuie plătit un preţ şi pentru monitorizarea aplicării regulii, şi pentru aplicarea de sancţiuni.²³ Sancţiunile sunt importante pentru că ele impun un cost celor care ar fi tentaţi să eludeze regula (care, după cum am văzut, prin însăşi natura ei, antrenează costuri pentru indivizi).

Pentru a monitoriza şi aplica sancţiuni este însă nevoie de organizaţii. Probabil de aici şi contaminarea conceptului de instituţie cu trăsături care aparţin organizaţiilor.

Ce este însă o organizaţie. Noi vrem să folosim acest concept într-un sens cât mai larg. Evident, firmele ar intra aici. De asemenea, ar fi incluse o serie de structuri care sunt denumite de obicei "instituţii" politice: ele au rolul de a monitoriza aplicarea regulilor sau, după caz, poate şi pe acela de a produce regulile. Există alte structuri politice care sunt însă considerate şi în mod uzual organizaţii, partidele politice, de pildă. Este limpede că lista poate continua. Noi am extinde-o însă până la a include şi gospodăriile.

Conform unei teorii celebre, cea a lui Coase,²⁴ firmele ar fi explicabile printr-un cost al tranzacţiilor. Fiecare membru al firmei ar putea acţiona şi în afara ierarhiei interne a firmei, dar atunci ar trebui negociat un schimb. Desigur, acţiunea de negociere are un cost şi atunci un contract, care conduce la o integrare în cadrul firmei, ar putea fi mai eficient.

Pentru moment vom pune în paranteză problema calculării acestei eficienţe suplimentare pe care o aduce firma, în raport cu schimbul. La urma urmelor, este logic să admitem că orice acţiune are un cost. Prin urmare şi acţiunile de încheiere a unor tranzacţii au un cost. În plan conceptual, chestiunea este uşor de tranşat. S-ar putea să fie mai greu să cădem de acord asupra operaţionalizării conceptului respectiv. Tocmai de aceea amânăm discuţia pentru paragraful următor.

Abordarea şcolii lui Coase are o presupoziţie pe care vrem să o examinăm înainte de a intra în discuţia despre operaţionalizarea conceptul de cost şi a celui de eficienţă. Presupoziţia pare a fi că orice acţiune desfăşurată de o firmă ar putea fi făcută şi în afara firmei; acţiunile astfel rezultate ar fi apoi asamblate prin intermediul unor negocieri pe piaţă. Mai simplu spus, la limită, indivizii ar putea produce diverse bunuri şi servicii, separat, pentru ca apoi să negocieze pe piaţă schimburile relevante. Toată problema ar fi că un asemenea proces ar avea costuri prohibitive.

Cum se întâmplă adesea, presupoziţia de mai sus este una mai degrabă tacită. Dacă lucrurile nu ar sta însă aşa, atunci şcoala ar trebui să admită că există şi alţi factori relevanţi în procesul de apariţie al firmelor.

Desigur, dacă ne menţinem strict la firmele economice în sensul uzual al termenului, concepţia şcolii lui Coase este mai degrabă plauzibilă. Costurile tranzacţiilor sunt sau par să fie foarte importante în acest caz. Noi am prefera însă un concept mai extins decât cel de firmă în sensul strict al cuvântului. Organizaţie nu este poate cel mai fericit termen, dar el este adesea utilizat într-un sens foarte larg în ştiinţa socială.

Pentru a ajunge la ideea de organizaţie, să revenim o clipă la exemplul cu dezbaterea. L-am introdus pentru a ilustra conceptul de acţiune fragmentară. Dincolo de combinarea acţiunilor altfel fatalmente fragmentare, cei angajaţi în cadrul dezbaterii trebuie să se organizeze. Trebuie să adopte sau să respecte regulile unei dezbateri bune. Acesta ar fi aspectul instituţional al lucrurilor care face ca adesea instituţiile şi organizaţiile să fie confundate. Dar orice acţiune umană se supune unor reguli, are loc într-un cadru instituţional. În sensul acesta, ceea ce se petrece în cadrul unei organizaţii nu are de ce să constituie o excepţie. Chiar dacă regula ar fi supunerea fără crâcnire la ordinele unui şef, tot ar exista o regulă în organizaţia respectivă.

Un alt aspect este însă mai interesant în cazul organizaţiilor. În exemplul cu dezbaterea, ne-am aştepta să existe două figuri aparte în organizaţie: cineva care propune o temă şi alege participanţii la dezbatere (îl vom numi "antreprenorul") şi cineva care monitorizează respectarea regulilor dezbaterii, dar şi încearcă să asigure atingerea unor obiective ale discuţiei (îl vom numi "managerul" dezbaterii).

Un alt exemplu l-ar putea constitui o echipă de fotbal. Evident că aici costul negocierii fiecărei pase ar fi fatal pentru echipă. Există însă şi un alt motiv pentru care echipa trebuie organizată: cunoaşterea implicată de acţiunile echipei.

Când executăm acţiuni dintre cele mai uzuale (tăiatul pâinii sau spălarea roşiilor) fiecare dintre noi recurgem (nu neapărat conştient!) la o cunoaştere pe care o putem numi cunoaştere algoritmică. Este cunoaşterea implicată de procesul de rezolvare a unei probleme (cum să faci ca să tai pâinea sau să speli roşiile). Tot aşa, fiecare membru al echipei de fotbal are o asemenea cunoaştere algoritmică. Evident, cunoaşterea aceasta nu este neapărat formulată discursiv. Nici nu este nevoie, de altfel, să îmbrace această formă. Important este să ştie cum să procedeze.

Care ar fi rolul antrenorului ca manager? Între altele, este foarte important ca ea sau el să ştie să combine acţiunile jucătorilor. Procesul acesta este foarte complicat. Important este aici doar că avem de a face cu o acţiune care diferă de a oricărui jucător din teren. Ea cuprinde, de exemplu, elemente cum ar fi aşezarea jucătorilor în teren, diverse scheme de joc şi aşa mai departe.

Ceea ce am descris mai sus este o diviziune a muncii care poate avea loc doar în cadrul organizaţiei respective. Chiar dacă jucătorii sau antrenorii pot trece de la o echipă la alta, mai contează şi faptul că se cunosc unii pe alţii. Organizaţia rezolvă şi problemele legate de folosirea cunoaşterii de care dispun membrii ei, nu doar pe cele legate de costurile negocierii.

Ce rol ar avea în contextul unei echipe de fotbal cel sau cea pe care i-am numit generic antreprenori? Ne vom opri asupra unui singur element, dar care poate fi simptomatic pentru rolul antreprenorului: anticiparea acţiunilor membrilor echipei (inclusiv cele ale antrenorului). Să zicem, de pildă, că antreprenorul negociază contractul antrenorului. Cu cât va fi plătit? În ce condiţii poate fi înlocuit? Dacă antrenorul face o treabă proastă, dar ia mulţi bani, operaţiunea antreprenorului nu a fost eficientă. Dacă, din contră, în momentul în care echipa câştigă, antreprenorul ar da chiar şi mai mulţi bani pe un asemenea antrenor, acţiunea este eficientă. Totul este însă o chestiune de anticipare, corectă sau greşită, a felului în care se vor articula acţiunile echipei.

Putem vorbi despre acţiunile organizaţiei? Desigur că da! Cheia acestei abordări este concepţia formală despre acţiuni. Dacă am presupune că o acţiune se caracterizează prin urmărirea conştientă a unui scop, lucrurile ar sta altfel. Desigur, acţiunile organizaţiei sunt compuse din acţiunile fragmentare ale membrilor ei. Dar, în fond, şi acţiunile indivizilor reprezintă combinarea unor acţiuni mai simple. Nu pot să spăl vasele dintr-un singur gest. Doar vrăjitorii din poveşti pocnesc din degete şi se schimbă totul în jur.

Mai mult decât atât, acţiunile organizaţiei (la un moment dat) pot fi ierarhizate. Aici este, de altfel, miezul concepţiei formale despre acţiune. Dar cum decurge acest proces de ierarhizare? Acest lucru depinde de structura internă a organizaţiei. S-ar putea ca o singură persoană să stabilească ierarhia acţiunilor; s-ar putea ca organizaţia să aibă o structură internă democratică şi decizia să se ia în colectiv. Important este că organizaţia acţionează într-un anume mod, la un moment dat. Acţiunea plasată în vârful ierarhiei este, prin definiţie, cea mai valoroasă pentru organizaţia respectivă.

Aici putem face o digresiune (semnificativă pentru desfăşurarea ulterioară a argumentării noastre) cu privire la integrarea indivizilor într-o organizaţie. Ca parte a unei organizaţii, individul nu mai are control total asupra ierarhizării acţiunilor sale. Chiar dacă are putere absolută de decizie, tot depinde de ceea ce ştiu ceilalţi să facă.

Interacţiunile individului cu ceilalţi membri ai organizaţiei depind de ceea ce el sau ea ştie despre ei. Cu alte cuvinte, se bazează pe cunoaştere; o cunoaştere care include evident multe ipoteze (anticipări). Este un tip aparte de interacţiune, pe care individul s-ar putea să-l prefere schimburilor pe o piaţă. Cedarea controlului asupra propriilor acţiuni se poate face însă în moduri diverse.

Există o distincţie cunoscută pe care acum o putem adapta în contextul nostru: cea dintre organizaţii în general şi comunităţi. În sensul adoptat aici, orice comunitate este o organizaţie, dar nu orice organizaţie este o comunitate. Firmele, de pildă, unde membrii sunt plătiţi pentru a face parte din organizaţie, nu sunt comunităţi. Salariul, de pildă, este interpretat în felul următor: membrul organizaţiei primeşte un salariu şi, în schimbul acestuia, acceptă ca ierarhia acţiunilor sale (în cadrul organizaţiei) să fie stabilită de organizaţie. Individul respectiv îşi face însă socoteli cu privire la ceea ce câştigă sau pierde (în termeni monetari) dacă rămâne în cadrul organizaţiei.

Apartenenţa la o comunitate nu este însă rodul unei tranzacţii băneşti. Poate fi vorba de relaţiile de rudenie, de iubire sau de prietenie. Alteori este vorba de vreo cauză sau o credinţă comună. S-ar putea ca aceleaşi acţiuni să poată fi executate de o organizaţie care ar folosi banii pentru a-şi recruta membrii. Problema nu este însă aceasta, ci modul diferit de articulare a relaţiilor într-o comunitate.

Faptul că nu distingem atent între organizaţii şi instituţii, ne face să pierdem din vedere chestiunea asupra căreia vrem să atragem atenţia: un mod de a remodela ierarhizarea acţiunilor în seturile de oportunităţi. Familia este cel mai bun exemplu. Acelaşi termen din limba naturală desemnează instituţia şi multiple exemple de organizaţii. Acestea sunt, prin natura lor, comunităţi, în sensul de mai sus. În cazul familiei, în unele situaţii, este chiar imposibil să se plătească un salariu pentru a fi membru de familie (oricum am concepe ideea aceasta). Nu ai cum să plăteşti ceva unui copil mic pentru a veni pe lume. De altfel, multă vreme după naştere, relaţiile nu ar putea fi concepute în termeni băneşti.

Deşi semnificaţia deplină a ideii se va vedea ceva mai târziu, putem să tragem o concluzie la digresiunea noastră. Relaţiile dintre membrii comunităţii sunt de aşa natură încât nu putem vorbi despre un calcul al costurilor şi beneficiilor. Putem formula aceste concepte! Dar nu are noimă operaţionalizarea lor, introducerea unui calcul relevant. Dacă am, de pildă, grijă de copilul meu, în ciuda sugestiilor privitoare la reciprocitate, nu am cum să-mi fac calcule cu privire la ce va face copilul pentru mine când va fi mare. Poate nici nu voi trăi atunci, poate nici nu am de gând să accept ceva în schimb. Membrii unei comunităţi îşi reordonează acţiunile fără a face calcule cu privire la eficienţă.

Indivizii au o deosebită înclinaţie către soluţionarea comunitară sau măcar organizaţională a problemelor lor. Există o mulţime de ideologii cu privire la cât de bine ar fi dacă am alcătui toţi o singură familie, dacă ne-am iubi ca fraţii şi surorile. Extrem de populară este ideea unei comunităţi naţionale.

Nu vreau să discut cât de bine sau de rău ar fi dacă lucrurile ar sta aşa. Intuiţia mea este că ar fi şi imposibil, şi rău.

Alţii, care se vor mai puţin utopici, ar vrea să transforme întreaga societate într-o firmă uriaşă. Într-o formă atenuată, ideea aceasta se transformă în insistenţa de a avea o organizaţie (unitară) la nivelul întregii societăţi, nu neapărat ceva de genul unei firme.

Faptul că ideile de mai sus sunt populare nu le împiedică desigur să fie greşite. Ba mai mult, fac rău, în ciuda convingerii susţinătorilor că ar promova binele.

Există două probleme colosale care stau în calea împlinirii idealurilor de mai sus. Prima este legată de cunoaşterea presupusă de extinderea unei organizaţii (oricare ar fi forma ei) până la nivelul la care ar îngloba societatea în întregimea ei. Pur şi simplu, această cunoaştere nu poate exista în principiu.

A doua problemă este nu mai puţin interesantă, dar diferită de cea de mai sus. Ea priveşte diversitatea gusturilor umane în materie de ierarhizare a priorităţilor unor acţiuni. Cu alte cuvinte, ar fi imposibil, din această perspectivă, să existe o singură comunitate.

Foarte bine ar putea să spună cineva, şi ce obstacol ar fi în calea coexistenţei armonioase! Nici unul, numai că modul de a coexista poate îmbrăca o singură formă, conform unui argument celebru al lui Ludwig von Mises: calculul economic în termeni monetari. ²⁵

Foarte multă lume are o adevărată reacţie isterică la ideea de mai sus. Tot felul de alte forme de coordonare a acţiunilor firmelor sau comunităţilor au fost sugerate. Problema este că nici una nu are cum funcţiona.

Ce introduce calculul în termeni monetari? O presiune externă asupra organizaţiei. Această presiune este inevitabilă. Mai mult decât atât, este singurul mod de a da un sens operaţional conceptului de eficienţă. Conceptul poate fi gândit şi la alte niveluri. De un calcul nu poate fi vorba decât în termeni monetari.

În rezumat, distincţia introdusă mai sus este relativ simplă. Organizaţiile sunt legate de acţiuni, ele reprezintă forme de combinare a unor acţiuni şi de restructurare a ierarhiilor de preferinţe între acţiunile care pot fi efectuate la un moment dat. Instituţiile, în schimb, reprezintă constrângeri asupra acţiunilor. Ceea ce am încercat să facem a fost să consolidăm această distincţie conceptuală. Pe de altă parte, problema pe care am deschis-o a fost cea a presiunilor asupra organizaţiilor generate de cooperarea cu alte organizaţii. De ea ne vom ocupa în continuare.

O singură precizare suplimentară: termenii de "constrângere" şi de "presiune" sunt folosiţi cu sensuri diferite. Dacă ignor o constrângere, cei care o aplică vor încerca să-mi impună un cost care să modifice acţiunile mele şi, în final, ar putea să le blocheze în mod direct. În schimb, cineva care nu vrea să-mi facă un serviciu sau îmi cere un preţ care mie mi se pare prea mare, exercită o presiune asupra acţiunilor mele, dar nu-mi impune un cost. Eu sunt cel care-mi impun costul respectiv! Trebuie să restructurez acţiunile mele (jertfind evident ceva) pentru a obţine cooperarea altcuiva. În cazul constrângerii este exact invers: ceilalţi se străduiesc să mă determine să-mi restructurez acţiunile.