Eficienţa

6 Eficienţa

Ideea de eficienţă este uşor de definit, dar greu de exploatat cu adevărat. Definiţia nu poate fi decât în termeni de genul "beneficii mai mari decât costurile". Dacă beneficiu ar înseamnă strict utilitate conform scării de valori a unui individ (conform modului în care ea sau el ierarhizează acţiunile pe care le pot întreprinde la un moment de timp dat), iar costul este înţeles din perspectiva costului de oportunitate, atunci acţiunea este eficientă dacă individul este liber să acţioneze. Libertatea de acţiune, în sine, garantează alegerea unei acţiuni aflate în vârful ierarhiei şi astfel este o simplă tautologie să spui că beneficiile depăşesc costurile.

Legătura dintre eficienţă şi libertate este importantă şi vom încerca să o folosim şi în continuare. Dar mai sus este introdus numai un punct de plecare. Drumul ca atare este presărat cu probleme complicate.

Voi descrie, pe rând, trei probleme pe care le ridică ideea de eficienţă, când ieşim din contextul mai simplu al unui set de oportunităţi de acţiune şi al alegerii unei acţiuni sau a alteia. Prima problemă este dată de faptul că unele acţiuni nu au nici cum figura în setul de oportunităţi de acţiuni, dacă acesta este restrâns la acţiunile pe care le poate întreprinde individul. Individul x, dintr-un exemplu de mai sus, nu are habar cum să se tundă. Acţiunea de a se tunde nici nu figurează printre cele pe care le poate face el. Ce acţiune ar putea însă figura în set? Putem lărgi setul de oportunităţi desigur cu toate acţiunile altora care îl afectează pe x, în sensul în care îl afectează acţiunea de a fi tuns de către altul. Problema este că aceste acţiuni au, la rândul lor, din punctul de vedere al individului x, o ierarhie.

Sunt multe feluri de a fi tuns; de unele te-ai lipsi. De asemenea, sunt multe acţiuni ale altora care te pot avea drept obiect. Cineva poate să-ţi toarne, de la un balcon, o găleată de apă în cap. Altul s-ar putea să-ţi vopsească însă într-un mod cât se poate de adecvat maşina. Forţând limba română, am putea spune că eşti beneficiarul tuturor acestor acţiuni. Evident, "beneficiar" înseamnă aici doar destinatar sau obiect al acţiunii altcuiva.

Dacă examinăm acţiunile de care x beneficiază, în sensul de mai sus, le putem asocia două tipuri simple de acţiuni ale lui x: unele sunt acţiuni de acceptare (se oferă, cere etc. să fie tuns într-un anume fel, de pildă); altele sunt acţiuni de evitare, de respingere (individul x se fereşte, să zicem, de apa aruncată de la balcon). Setul de oportunităţi de acţiune ale lui x este lărgit cu această mulţime nouă de acţiuni. Oricum ar ierarhiza individul x acţiunile suplimentare, cele de evitare vor fi sub cele de acceptare; acţiunilor de evitare li se poate, convenţional vorbind, ataşa un beneficiu negativ. Cele de acceptare generează, în funcţie de poziţia lor în ierarhie, un beneficiu pozitiv.

Ce se întâmplă în reconstrucţia de mai sus? De ce este vorba de un set suplimentar de acţiuni? Setul de oportunităţi este în mod necesar lărgit pentru că iniţial erau avute în vedere doar acţiunile întreprinse de individul x când este de unul singur. Extinderea setului de oportunităţi, cu alte cuvinte, provine din interacţiunile cu alţi indivizi.

La fel de interesant este şi faptul că interacţiunile cu alţi indivizi conduc şi la ideea de acţiuni (ale altora) pe care individul ar prefera să le evite. Conform distincţiilor operate aici, aceste acţiuni de evitare nu impun automat un cost, dar aduc prin chiar natura lor o pierdere (un beneficiu negativ). Distincţia economiştilor ar fi între "bunuri" şi "rele": din bunuri am vrea să consumăm; relele am vrea să le ocolim.¹⁸

Acţiunile de evitare impun însă indirect un cost. Cum anume? Dacă utilizăm tot exemplul cu apa turnată în cap de la balcon, ideea de cost indirect este limpede dacă presupunem că drumul pe sub balcon este cel mai scurt. Eficient ar fi pentru individ să treacă pe sub balcon. Asta în condiţiile în care sunt ignorate interacţiunile! Cum individul x nu este singur pe lume, trebuie să-şi facă socoteli. Orice ar face apare însă un cost suplimentar: fie trebuie să usuce hainele şi astfel jertfeşte acţiunile pe care le putea face în loc să stea să usuce hainele; fie trebuie să ocolească şi astfel jertfeşte acţiunea care era în fruntea preferinţelor sale, cea de a trece pe sub balcon.

În rezumat, prima problemă legată de eficienţă apare de îndată ce avem de a face cu acceptarea sau evitarea interacţiunii cu alţii.

A doua problemă priveşte eficienţa cooperării. Cooperarea implică un alt tip de interacţiune decât cele avute în vedere până acum. Până acum acţiunile indivizilor erau independente unele de altele: x ştie să tundă pisica, y tunde oameni sau z toarnă apă de la balcon. Toate aceste acţiuni au loc şi independent unele de altele. Chiar dacă există un schimb voluntar (servicii reciproce) acţiunile implicate ar putea fi executate şi independent. În schimb, dacă x ştie să construiască tot ce compune o maşină, dar nu şi motorul, iar y construieşte motorul, atunci ajung la un rezultat doar dacă ar combina acţiunile lor.

Adesea, din perspectiva abordării economice a acţiunii umane, cooperarea de tipul celei de mai sus este redusă la schimburi. Ideea este că motorul poate fi achiziţionat pe bani şi, invers, cine are motorul poate cumpăra restul maşinii. Pe de altă parte, se face o distincţie între bunuri folosite doar în producţie şi bunuri de consum. Noi preferăm o distincţie între acţiuni care pot fi executate independent şi cele care nu sunt decât acţiuni fragmentare, acţiuni care dependente de completări.

Dacă exemplul cu motorul şi restul maşinii nu este convingător, ne putem gândi la o dezbatere serioasă. Participanţii ar putea să fie plătiţi ca să discute, dar acţiunile lor nu pot fi cumpărate, ca să spunem aşa, cu bucata. De altfel, nici tipul de contract nu poate fi de genul "vei pune zece întrebări, vei dezvolta două răspunsuri mai ample, vei face trei remarci critice", ci de genul "vei participa la dezbatere, care are următoarele reguli ...".

Ce anume ne-ar face să acceptăm ideea aceasta de acţiuni fragmentare? Acţiunile fragmentare ca atare nu au nici o utilitate. Nimeni nu le va plasa niciunde în ierarhia acţiunilor din setul de oportunităţi. Ca să extindă setul cu asemenea acţiuni, un individ trebuie să aibă parteneri, care plasează, la rândul lor, acţiunile fragmentare complementare în ierarhia setului lor de oportunităţi. Mai mult decât atât, la momentul potrivit, acţiunea fragmentară potrivită trebuie plasată în fruntea ierarhiei! Altfel, rămâne o simplă posibilitate. Doar ce este în top devine acţiune efectivă. Dar asta înseamnă sacrificarea unor alte acţiuni - cu alte cuvinte, avem de a face cu nişte costuri.

Ca să dăm un exemplu plastic, cineva - atunci când se gândeşte intens - ar putea să fumeze simultan o ţigară. Aceasta este combinaţia sa favorită. Dar s-a angajat să participe la o dezbatere la care fumatul este interzis. Aici apar calculele cu privire la eficienţă: sacrifică fumatul, dar va rezulta o discuţie interesantă.

Înainte de a introduce cea de a treia dificultate pe care o ridică eficienţa, să încercăm să reconstruim în termenii ierarhiilor de acţiuni şi ai interacţiunilor o noţiune simplă, dar extrem de importantă: cea de ameliorare a stării (bunăstării) unui individ. Se poate observa că nu este vorba de a calcula bunăstarea cuiva, ci de avea un criteriu pentru a putea spune dacă ea s-a îmbunătăţit sau nu.

O ameliorare a bunăstării cuiva va caracterizată aici în termenii extinderii setului de oportunităţi de acţiune. Prima condiţie este să existe o asemenea extindere a setului de oportunităţi. A doua ar fi ca în extinderea respectivă să existe acţiuni (fragmentare sau nu) sau acţiuni de acceptare. Dacă extinderea ar fi doar cu acţiuni de evitare ale acţiunilor altora, acestea nu ar aduce o ameliorare (în raport cu situaţia când individul nu era afectat de acţiunile celorlalţi). În sfârşit, cel puţin una dintre acţiunile din extindere ocupă o poziţie superioară în raport cu acţiunea care ar fi în vârful ierarhiei dacă setul de oportunităţi nu ar fi extins. Cu alte cuvinte, este vorba de o ameliorare efectivă. Altfel, ar fi o ameliorare a posibilităţilor de acţiune (a setului de oportunităţi de acţiune ca atare).

Dacă se ţine cont de interacţiuni, unele ameliorări ale bunăstării individului x vor afecta în chip advers starea altora. Cineva poate să aibă o pasiune pentru turnatul de apă cu găleata, de la balcon, în capul trecătorilor. Dar aceasta afectează, probabil, în chip negativ bunăstarea trecătorilor.

Vilfredo Pareto a propus un mod celebru de a filtra ameliorările stării unui individ: se vor lua în considerare doar acele ameliorări care nu afectează starea nici măcar a unui individ din comunitate. Astfel, se poate defini conceptul de eficienţă în sensul lui Pareto, la nivelul unei comunităţi: eficienţa este atinsă când nu mai este posibilă nici o ameliorare care să nu afecteze starea altcuiva.¹⁹

Conform unor autori precum David Friedman există însă o problemă în legătură cu eficienţa în sensul lui Pareto.²⁰ Aceasta este chiar cea de a treia problemă legată de eficienţă în prezentarea de faţă. O vom sugera cu ajutorul unui exemplu adaptat după David Friedman.

Să zicem că firma X produce zahăr şi-l vinde cu 20000 de lei kilogramul. Zahărul adus din import ar avea un preţ de 15000 de lei, dar i se aplică un tarif protecţionist de 7000 de lei. Astfel, preţul zahărului din import (de aceeaşi calitate) este de 22000 de lei kilogramul. Dacă s-ar renunţa la tarif, firma X ar trebui să dea afară personal pentru a ajunge să vândă zahărul tot cu 15000 de lei kilogramul.

Problema în exemplul de mai sus este că renunţarea la tarif nu ar aduce o ameliorare în sensul lui Pareto pentru consumatori, deoarece starea unor dintre muncitorii de la firma X s-ar înrăutăţi (setul lor de oportunităţi s-ar extinde şi el cu posibilitatea de a cumpăra zahăr mai ieftin, dar problema lor numărul unu ar deveni evitarea pierderii locului de muncă). Intuiţia ne-ar spune că, însumând câştigurile publicului, diminuate cu pierderile muncitorilor de la firma X, am ajunge la o creştere de eficienţă. Folosind terminologia lui David Friedman, aceasta ar fi eficienţa în sensul lui Marshall.

Se spune de obicei că marea dificultate, în calculele de mai sus, mare dificultate ar reprezenta-o însumarea de stări ale unor indivizi diferiţi. Ce sens ar avea să adunăm câştigurile individului x cu acelea ale individului y? Tot ce există în reconstrucţia noastră, de pildă, sunt ierarhii ale unor acţiuni potenţiale ale unor indivizi la un moment dat. Să zicem că toată colectivitatea este compusă din cinci indivizi, iar acţiunea a este în vârful ierarhiei preferinţelor a trei indivizi şi pe locul al doilea la doi indivizi. Acţiunea b este pe primul loc în ierarhie la doi indivizi şi pe al doilea la trei indivizi. Rezultă ceva de aici cu privire la utilitatea la nivelul colectivităţii? Sunt comparabile poziţiile în ierarhiile individuale?²¹

Abordarea propusă de noi va încerca, pe moment, să nu atace această dificultate şi să formuleze chestiunea într-un mod diferit. Problema, după cum o sugerează şi exemplul dat, este generată de o regulă. Regula poate să conducă la ameliorarea sau nu a stării unui individ sau a altuia. Miezul problemei îl reprezintă regula. Ea este cea care afectează eficienţa. Este evident că ea face acest lucru la nivelul indivizilor. Dacă are sens sau nu să discutăm despre afectarea eficienţei la nivel colectiv, aceasta este o problemă care apare când încercăm să discutăm regula.

De ce ar avea însă indivizii nevoie de reguli în genere? Au vreun rost? Dacă răspundem la această întrebare, răspundem oare şi la chestiunea de mai sus, cea legată de eficienţă?

În rezumat, cea de a treia problemă a eficienţei ne conduce la o conexiune cu problemele regulilor şi ale instituţiilor, văzute ca sisteme de reguli. Este important, prin urmare, ca întregul cadru reconstructiv să fie completat cu un concept adecvat de regulă.