înainte sus înapoi
Înainte: Managementul şi redactarea fişierelor Sus: Terminologia Înapoi: Terminologia


Exprimarea distincţiilor filosofice

Abundenţa distincţiilor conceptuale constituie o trăsătură frapantă a textelor filosofice. Este oare întotdeauna nevoie de forjarea unor cuvinte speciale pentru a exprima aceste distincţii?

În excelenta sa monografie consacrată terminologiei filosofice româneşti, Ioan Oprea distinge patru căi de extindere a terminologiei filosofice:

În practică nu este foarte simplu de luat o decizie. Cred că procedurile trebuie aplicate în ordinea de mai sus. Am să ofer un exemplu care dă multă bătaie de cap.

Exemplul este foarte cunoscut şi poate fi întâlnit în multe manuale de logică şi filosofie. Să zicem că discutăm despre propoziţia „Plouă.“; textul acestei propoziţii este altul în engleză sau franceză decât în română; conţinutul ei rămâne însă acelaşi. Dacă luăm însă drept exemplu o propoziţie de genul „Mă dor dinţii.“, lucrurile se schimbă în interiorul limbii române. Textul rămâne acelaşi, dar conţinutul diferă, atunci când X şi Y alcătuiesc scrisori în care includ această propoziţie. Evident, situaţia este similară, mutatis mutandis, dacă avem în vedere contextele în care propoziţia respectivă este rostită, nu scrisă.

În limba engleză se foloseşte cuplul sentence-proposition pentru a exprima această distincţie. Ce putem face oare cu resursele de care dispunem în limba română?

Cuvântul „propoziţie“ este un neologism în limba română. Este limpede c-a fost introdus pentru că nu aveam cum traduce termenul respectiv folosind resursele limbii mai vechi. N-avem deci cum recurge la traducere.

Calcul nu este nici el de mare ajutor aici. Dar împrumutul? Cuvântul englezesc sentence provine din latinescul sententia.19Prin intermediul filierei franceze, noi avem însă în limbă latinescul sententia sub forma cuvântului „sentinţă“.20N-avem deci nimic de împrumutat.

Cuvântul „sentinţă“ are, în româneşte, înţelesuri foarte clare: decizie judecătorească, gând exprimat concis, aforism.21Este practic imposibil să-l încărcăm şi cu înţelesul de text al unei propoziţii sau rostire a unei propoziţii.

Urmând modelul limbii franceze, unde phrase înseamnă unitate care exprimă mesajul persoanei care vorbeşte şi unde putem vorbi despre une phrase simple, compusă dintr-o sintagmă nominală şi un verb,22 am putea folosi „frază“ pentru sentence. Soluţia nu mi se pare fericită. La noi, sub influenţa gramaticilor de şcoală, „frază“ are limpede înţelesul de propoziţie compusă.

Aceeaşi problemă o ridică folosirea termenului „judecată“ pentru proposition. Este adevărat că textul unei propoziţii exprimă o judecată. Problema este că „judecată“ este un termen al logicii clasice. Aici el este încărcat cu încă un înţeles.

Dacă recurgem frecvent la introducerea de noi înţelesuri, atunci supraîncărcăm textul cu termeni ambigui. Înlăturarea ambiguităţii permanent prezente în text cere un efort la lectură. Un asemenea text este foarte vulnerabil la o lectură grăbită. Concluzia noastră este că a patra procedură de creare a terminologiei filosofice nu trebuie folosită în mod forţat.

Ce ne rămâne de făcut? Trebuie să examinăm spiritul limbii române. Limba română nu se împacă uşor cu formarea de cuvinte compuse. „Gâtlegăul“ nu este acceptabil. Nu era acceptabil în secolul al XIX-lea şi n-ar fi acceptabil nici azi ca un calc, să zicem, după englezescul necktie. Spre deosebire de franceză, suntem însă mai toleranţi la împrumuturi. Aşa că folosim un termen precum „cravată“, împrumutat din limba franceză.

Când nu putem împrumuta, recurgem la sintagme. Sugestia noastră ar fi deci să spunem simplu „textul propoziţiei“ şi „conţinutul propoziţiei“ când vrem să redăm distincţia dintre sentence şi proposition.

Când nu suntem atât de preocupate sau preocupaţi de distincţia dintre textul şi conţinutul propoziţiei folosim doar „propoziţie“. În logica formală a propoziţiilor, de pildă, avem în vedere doar tehnici de manipulare corectă a textului propoziţiilor. Vrem să ştim, de fapt, când putem rescrie premisele sub forma unei concluzii (unor concluzii) în aşa fel încât ori de câte ori premisele sunt adevărate concluzia să fie şi ea adevărată. În limba română, arta scrisului este cea a ambiguităţii bine temperate: atunci când nu se produc confuzii periculoase folosim termeni ambigui; când există pericolul unor neînţelegeri dramatice recurgem la termeni sau sintagme precise.

Multă vreme m-am ferit de redarea termenului englezesc belief prin „credinţă“. Problema părea să fie pierderea distincţiilor în raport cu faith. Soluţia este foarte simplă. Dacă se produc confuzii periculoase, atunci recurgem la sintagma „credinţă religioasă“. N-are însă românescul „credinţă“ conotaţii exclusiv religioase? Nici vorbă. Nu spunem oare despre cineva că este de bună credinţă? Nu este nici un sens religios aici. De asemenea, dacă mă urc în trenul de metrou care merge către Militari, dar socotesc că mă aflu în cel care merge către Gara de Nord, pot foarte bine spune că aveam credinţa (falsă) că mă îndrept spre Gară. „Credinţă“, folosit după ideea ambiguităţii bine temperate, este un termen cât se poate de bun.

N-ar trebui să ne jeneze faptul c-avem o limbă cu atât de puţine cuvinte? Întrebarea are o presupoziţie eronată. Prezenţa multor cuvinte nu este neapărat un semn de rafinament cultural. Ea poate să reflecte uneori un stil diferit de formare a cuvintelor. Alteori poate să dea mai degrabă o notă de primitivism. Cuvintele multe pot să fie şi un simptom al lipsei capacităţii de generalizare.

Limbile naturale evoluate au puteri echivalente atunci când este vorba despre exprimarea distincţiilor conceptuale. Stilul în care fac acest lucru diferă. Greşită este încercarea de a folosi un stil nepotrivit cu limba în care scrii. Rezultatul ei este un eseu cu pretenţii savante, dar lipsit de claritate.


înainte sus înapoi
Înainte: Managementul şi redactarea fişierelor Sus: Terminologia Înapoi: Terminologia
2004-06-07