CONCEPTUL DE "REFLEXIE" LA IMMANUEL KANT,
IN "CRITICA RATIUNII PURE"
- o interpretare -
Gheorghe Stefanov
Principala problemă a acestei lucrări o constituie clarificarea conceptului de reflexie (Überlegung) pe care îl foloseste Kant în Critica ratiunii pure. Conceptul ca atare apare în capitolul intitulat: "Despre amfibolia conceptelor reflexiei care rezulta din confundarea folosirii empirice a intelectului cu folosirea lui transcendentala."[1] si în "Nota la amfibolia conceptelor reflexiei"[2]. Ceea ce ne propunem aici este mai întâi sa determinăm pe scurt ce întelege Kant prin reflexie, dacă reflexia este ea însăsi o facultate de cunoastere, sau, dacă nu, cărei facultăti de cunoastere îi apartine. O serie de distintii vor trebui amintite pentru aceasta, iar unele noi se vor dovedi de folos. Apoi, odată definit conceptul reflexiei, va trebui să cercetăm sumar conceptele reflexiei pe care Kant le introduce in acest capitol, în primul rând din punctul de vedere al rolului lor în arhitectura lucrarii kantiene si al relatiei lor cu conceptele (categoriile) intelectului si cu ideile ratiunii pure. In cele din urmă ne vom permite, dincolo de o interpretare fidelă a teoriei kantiene, să procedăm la o reconstructie ratională a conceptului kantian de reflexie, având în vedere o folosire metateoretică a acesteia, prin conceptele sale. Presupozitia de la care se va porni la nivelul acestei reconstructii conceptuale este ca o anumita întelegere a reflexiei poate să-i confere o anumita importanta pentru întregul sistem pe care îl construieste Kant în Critica ratiunii pure.
Rolul capitolului mai înainte numit nu este pe deplin determinat de către comentatorii avizati ai Criticii ratiunii pure care si-au îndreptat atentia asupra lui.[3] Unii comentatori consideră, datorită criticilor aduse metafizicii traditionale, si în special lui Leibniz, aici, că "această sectiune este, într-adevăr, ca si capitolul despre noumene si fenomene, gresit localizata" si că "ar trebui de aceea sa-si găsească locul în Dialectică."[4] Altii cred că Amfibolia conceptelor reflexiei a lui Kant se află "la încheierea ontologiei sale critice"[5], iar altii au adoptat o pozitie intermediară în această privintă.[6]
Desi pentru raportarile la conceptul de reflexie în epocă se poate apela la Locke[7], Leibniz[8], Baumgarten si Wolff[9], conceptul kantian pare să fie putin diferit de acestea. Dacă în mod traditional se întelegea prin reflexie o îndreptare a atentiei asupra activitatii propriei constiinte, asupra subiectului sau a eului, (la Leibniz, 'actele reflexive' "ne fac să cugetăm la ceea ce numim 'eu' si să ne dăm seama că aceasta sau altă, determinatie se afla în noi"[10]) si a mijloacelor prin care acesta gândeste si/sau cunoaste un obiect (la Locke, reflectia este "perceperea proceselor lăuntrice ale propriei noastre minti, când ea se îndreaptă asupra ideiilor pe care le-a dobândit"[11]), la Kant, desi o anumita continuitate cu aceste opinii traditionale poate fi sesizată, (aceasta mai ales în cursul său de logică, unde prin reflexie se întelege "reflectarea asupra modului în care pot fi concepute diferite reprezentări într-o singură constiintă"[12]) conceptul este redefinit, si precizat totodată, înăuntrul sistemului său critic.
Astfel, "Reflexia (reflexio) nu are a face cu obiectele însele, pentru a dobândi direct din ele concepte, ci este starea simtirii (Zustand des Gemüts) în care noi ne pregătim mai întîi pentru a descoperi conditiile subiective în care putem ajunge la concepte. Ea este constiinta raportului reprezentărilor date cu diferitele noastre izvoare de cunoastere (das Bewußtsein des Verhältnisses gegebener Vorstelungen zu unseren Erkenntnisquelen), constiinta prin care, numai, poate fi determinată relatia dintre ele."[13] Se distinge, în acest fel, între o exercitare a reflexiei pentru compararea cunostintelor (reprezentarilor) noastre între ele si o exercitare a sa pentru compararea acestora cu sursele lor. De vreme ce sursele cunoasterii noastre nu pot fi, după Kant, decât sensibilitatea sau intelectul, problema ce trebuie rezolvată cu ajutorul reflexiei poate fi formulată în felul următor: "cărei facultăti de cunoastere îi apartin toate reprezentarile noastre? Sunt ele legate sau comparate (verknüpft oder verglichen) de intelect sau de simturi?"[14]
Distinctia între comparare (Vergleichung) si legare (Verknüpfung) pare a nu fi lipsită de importantă pentru rezolvarea acestei probleme. In notele sale Kant o va explicita în felul următor: "Lucrul pe care îl gândesc prin conceptul A, dar acelasi lucru îl gândesc si prin conceptul B, este o judecată (de legare - nota lui Kant). Conceptul pe care îl gândesc în A si de asemenea în B este o judecată de comparatie."[15] Distinctia aceasta dintre legare (a lucrurilor) si comparare (a conceptelor) ne conduce la deosebirea între reprezentari a căror sursă este sensibilitatea (= fenomene) si reprezentari a căror sursă este intelectul (= obiecte). Cele două judecăti care decurg din aceste activităti distincte pot fi raportate la judecătile a priori si la cele a posteriori în felul următor: judecătile de legare sunt judecăti a posteriori, în timp ce judecătile de comparare sunt a priori. In acest fel putem intelege, cu titlu preliminar, importanta pe care o acordă Kant reflexiei, prin intermediul căreia distingem între aceste judecăti, atunci când spune că aceasta "este o datorie de care nimeni nu se poate dispensa, dacă vrea sa judece a priori ceva despre lucruri."[16]
Kant va distinge, în continuare, o reflexie logică (eine logische Reflexion) care "este o simplă comparatie, căci în ea se face total abstractie de facultatea de cunoastere căreia-i apartin reprezentarile date, si ele trebuie considerate deci ca omogene în ce priveste sediul lor în simtire[17], si o reflexie transcendentală (eine transzendentale Reflexion), adică "actiunea prin care tin împreună comparatia reprezentarilor în genere cu facultatea de cunoastere, în care ea are loc si prin care disting daca ele sunt comparate între ele ca apartinând intelectului pur sau intuitiei sensibile."[18] Potrivit acestei distinctii, cele două modalităti de exercitare a reflexiei, ca comparare a cunostintelor noastre între ele si ca comparare a cunostintelor noastre cu sursele lor provin de fapt din existenta a două activităti diferite ale gândirii. Cele două tipuri de reflectie sunt cu totul deosebite, mai ales fiindcă "facultatea de cunoastere căreia ele îi apartin nu este aceeasi."[19] Avem astfel un prim indiciu asupra faptului că reflexia nu trebuie considerată ca o facultate de cunoastere aparte, deosebită de sensibilitate, intelect sau ratiune, ci trebuie privită ca apartinând uneia, sau mai multora, dintre aceste facultăti. Mai mult chiar, cele două tipuri diferite de reflexie apartin unor facultăti de cunoastere diferite.
Acum însă, dificultătile care i-au făcut pe comentatori să treacă sub tăcere acest capitol din cartea lui Kant încep să iasă la iveală. Caci sensibilitatea nu pare să fie această facultate, nici pentru reflectia transcendentală, nici pentru cea logică, întrucât ea nu se aplică, prin intuitiile ei pure decât intuitiilor empirice, si nu poate determina, ceea ce prin reflexie se realizează, raportul în care sunt legate între ele conceptele "într-o stare de simtire", cu atât mai putin sursa reprezentărilor noastre. Intelectul nu poate sluji nici el drept suport al activitatii reflexiei transcendentale, întrucât el nu se poate aplica siesi, dupa cum spune Kant: "[...] intelectul ocupat numai cu aplicarea lui empirica si care nu reflecteaza asupra izvoarelor cunoasterii lui proprii poate, în adevar, foarte bine progresa, dar un lucru nu-l poate face, anume sa-si determine sie însusi limitele aplicarii lui si sa stie ce se poate găsi înauntrul sau înafara intregii lui sfere;"[20] In felul acesta, intelectul nu poate sti dacă, în ceea ce priveste o anumită reprezentare, el însusi este sau nu izvorul acesteia[21]. Cu toate acestea, consideră Kant, intelectul poate fi facultatea reflexiei logice, căci "Dacă reflectăm numai logic, noi comparăm pur si simplu conceptele noastre între ele în intelect [...]"[22] Rămâne atunci ca ratiunea să fie facultatea reflectiei transcendentale.
Cu aceasta, însă, dificultătile noastre nu se termină. Căci desi cele două tipuri de reflexie, logică si transcendentală, sunt complet diferite, una apartinând intelectului iar cealaltă ratiunii, s-ar părea că pentru a reflecta logic asupra relatiei dintre reprezentarile noastre noi trebuie să tinem totusi seama de raportul acestor reprezentări "cu diferitele noastre izvoare de cunoastere". Devine problematic, în acest fel, modul în care ratiunea, prin reflexie transcendentala, ar oferi intelectului datele necesare pentru exercitarea acestuia în reflexia logică.
Odată cu prezentarea conceptelor reflexiei (Reflexionsbegriffe) această dependentă a reflexiei logice de cea transcendentală, odată afirmată[23] si altă dată negată[24], pare să devină chiar mai clară. Aceste concepte ale reflexiei sunt cele ale identitatii si diversitatii, sau diferentei ("der Einerleiheit und Verschiedenheit"), ale concordantei si discordantei ("der Einstimmung und des Widerstreits"), ale internului si externului ("des Inneren und des Äußeren"), si cele ale determinabilului si determinarii ("des Bestimmbaren und der Bestimmung"), sau ale materiei si formei. Ele se aplică însă în mod diferentiat raporturilor dintre reprezentarile noastre în functie de determinarea acestora ca obicte ale intelectului pur sau ca fenomene ale sensibilitătii. In ceea ce priveste, de pildă, identitatea si diversitatea, Kant spune: "Cînd un obiect ni se prezintă de mai multe ori, dar de fiecare data cu aceleasi determinari interne (qualitas et quantitas), el este, daca e considerat ca obiect al intelectului pur, totdeauna acelasi si nu mai multe, ci numai 'un' lucru (numerica identitas); dar daca este fenomen (Erscheinung), atunci nu e de loc vorba de compararea conceptelor, ci oricât de identic[25] ar putea să fie totul sub acest raport, totusi diversitatea[26] locurilor pe care le ocupa fenomenul in acelasi timp este un principiu suficient (ein genugsamer Grund) al diversitatii[27] numerice a obiectului (simturilor) însusi."[28] Am putea întelege, pe baza acestui exemplu, relatia dintre reflexia transcendentală si cea logică si altfel, considerând că determinarea, cu ajutorul reflexiei transcendentale, intelectului ca sursă a reprezentărilor date constituie conditia posibilitătii unei reflexii pur logice, privită drept comparare a conceptelor intelectului. Putem fi îndreptătiti în acest fel să admitem că nu există o relatie univocă între aplicarea unuia sau a celuilalt dintre conceptele reflexiei (identitatea sau diversitatea) si determinarea reprezentarilor cărora li se aplică aceste concepte ca fiind date în intelect si sensibilitate, căci am putea avea si situatia în care "un concept este logic diferit de un altul când el cuprinde, ce-i drept, câteva predicate, dar nu pe toate aceleasi (cuprinse si în celălalt)"[29] Dar în virtutea exercitării reflexive a cărei facultăti vom aplica conceptul de diversitate obiectelor simturilor? In fapt, însăsi necesitatea folosirii reflexiei în cazul obiectelor sensibile poate fi pusă la îndoială, de vreme ce Kant spusese mai înainte că "Reflexia (reflexio) nu are a face cu obiectele însele [...]"[30] Pe de altă parte, dacă folosirea pur logică a conceptelor de identitate si diversitate, sau a celor de concordantă si discordantă, poate fi usor explicitată, dacă tinem seama că "pentru a enunta judecati obiective, comparăm conceptele cu privire la i d e n t i t a t e (a mai multor reprezentari sub un singur concept) în scopul de a face judecati universale, sau la d i v e r s i t a t e a acestor reprezentari pentru producerea (Erzeugung) de judecati particulare, la c o n c o r d a n t a, din care pot rezulta judecati afirmative, si la d i s c o r d a n t a, din care pot rezulta judecati negative, etc."[31], ar trebui, mai departe, determinat modul în care celelalte cupluri de concepte (internul si externul, respectiv, determinabilul si determinarea) pot fi folosite pur logic, la nivelul reflexiei. In cazul primului cuplu de concepte, avem fie posibilitatea de a reprezenta relatiile dintre conceptele propriu-zise ale intelectului după cuprinderea totală a tuturor caracteristicilor unui concept în alt concept, ceea ce ar da posibilitatea exprimării unei judecăti categorice prin folosirea celor două, fie posibilitatea de a reprezenta o relatie după cuprinderea partială a caracteristicilor unui concept în celălalt, într-o judecată ipotetică, fie posibilitatea reprezentării relatiei respective după configurarea tuturor caracteristicilor unui concept ca existând în afara altuia, ceea ce ar da nastere unei judecăti disjunctive. Această explicitare a folosirii logice a conceptelor reflexiei de intern si extern ne apare însă ca fiind destul de diferită fată de cea oferită de Kant pentru aplicarea lor la compararea obiectelor intelectului: "Intr-un obiect al intelectului pur nu este intern decât ceea ce nu are nici o relatie de existentă[32] cu ceva diferit de el."[33], si a substantelor fenomenale: "Dimpotriva, determinarile interne ale unei 'substantia phaenomenon' în spatiu nu sunt decât raporturi, si substanta însasi nu este decât un ansamblu de pure relatii (ein Inbegriff von lauter Relationen)"[34] De asemenea, în cazul cuplului de concepte materie - formă, diferenta dintre o comparare prin reflexia logică a conceptelor si o comparare prin reflexia transcendentală a lucrurilor, pe care trebuie acum să o presupunem ca posibilă, în ciuda separarii initiale a reflexiei logice si a celei transcendentale în functie de exercitarea lor distinctă (pentru compararea reprezentarilor si respectiv pentru determinarea surselor lor), este evidentă. Vom sti astfel de pildă, după Kant, că: "In orice judecată se pot numi materie logica (a judecatii) conceptele date, iar forma a judecatii raportul acestor concepte[35] (cu ajutorul copulei)"[36] Pe de altă parte, "cu privire la lucruri în genere, realitatea ilimitata era cea considerata ca materia oricărei posibilitati (Möglichkeit), iar limitarea realitatii (negarea ) ca acea formă prin care un lucru se distinge de altul dupa concepte transcendentale."[37]
Suntem astfel pusi, prin constatarea posibilitatii reflexiei transcendentale de a se aplica si pentru o comparare (a lucrurilor), si nu doar cu scopul de a determina facultatea de cunoastere in care sunt date reprezentarile lucrurilor, în situatia de a reformula distinctia kantiană dintre reflexia transcendentală si reflexia logică enuntată initial. Acest lucru nu este însă de dorit. Vom deosebi atunci, după sugestia existentă în "Nota la amfibolia conceptelor reflexiei", o topică transcendentală (transzendentale Topik), care "nu contine decât cele patru titluri precedente ale oricărei comparatii si oricărei distinctii [...]"[38], dar în cadrul căreia, pentru a fi făcute comparatii, este mai întâi nevoie "de determinarea acelui loc căruia-i apartin reprezentările lucrurilor care sunt comparate [...]".[39] In cadrul topicii transcendentale se adaugă asadar la folosirea transcendentală a reflexiei pentru determinarea surselor reprezentărilor noastre o folosire, să spunem, empirică, în scopul comparării reprezentărilor date în sensibilitate, dar si una logică, nu pură ci legată de folosirea prealabilă a reflexiei transcendentale, pentru compararea reprezentărilor date în intelect. Aceasta din urmă va trebui distinsă cu grijă de reflexia pur logică, care-si va găsi locul într-o topică logică, de tipul celei aristotelice. Cu aceasta însă dificultătile nu dispar, ba chiar se agravează. Căci pentru existenta unei reflexii "empirice", cu ajutorul căreia să fie comparate prin conceptele mai înainte enumerate fenomenele sensibile, ar trebui să avem, ca si în cazul categoriilor intelectului, un schematism care să le facă aplicabile respectivelor fenomene. Odată comparate prin reflexia "empirică", pe care nu o putem considera ca existând decât în intelect, acestea ar deveni obiecte inteligibile, pasibile de o nouă comparare, de astă dată prin reflexia logică. Dar aplicarea reflexiei logice pentru compararea lor ar trebui să difere de aplicarea aceleiasi reflexii logice (în cadrul topicii transcendentale, totusi, ceea ce deja este greu de conceput) la obiectele inteligibile obtinute cu ajutorul categoriilor intelectului, dacă le socotim pe acestea din urmă oarecum distincte de conceptele reflexiei. Acesta ar genera din nou o diferentiere a reflexiei logice, după cele două feluri de obiecte inteligibile cărora li s-ar aplica, îndepartându-ne însă, foarte mult, de intentia sistematică a lui Kant.
Insă odată cu necesitatea distingerii între conceptele reflexiei, ca titluri ale topicii transcendentale, si categoriile intelectului, noi dificultăti apar, silindu-ne să renuntăm la rezolvarea celor deja existente. La prima vedere asemenea dificultăti nu ar avea de ce să îsi găsească locul si în acest caz, Kant spunând destul de clar, despre conceptele reflexiei că "se disting de categorii prin faptul că prin ele se reprezintă, în toată diversitatea sa, nu obiectul după ceea ce constituie conceptul lui (mărime, realitate), ci numai comparatia reprezentărilor care precede conceptul obiectelor."[40] Ar reiesi deci că, de vreme ce compararea reprezentărilor precede conceptul obiectelor, conceptele reflexiei, la rândul lor, preced categoriile intelectului prin care ne sunt date obiectele. Ce se întâmplă însă în cazul reflexiei pur logice, în cadrul căreia conceptele reflexiei urmează să se aplice, după cum am văzut, chiar conceptelor intelectului, pentru construirea de judecăti? In acest caz s-ar părea că aceste concepte ale intelectului ar trebui să preceadă conceptele reflexiei, fiind chiar cele care fac posibilă aplicarea celor din urmă. Pe de altă parte, dacă reflexia transcendentală este exercitată prin ratiunea pură, conceptele reflexiei (transcendentale) ar trebui să-si găsească locul printre ideile (sau conceptele) ratiunii pure, ceea ce ar face inutilă o distingere a lor de categoriile intelectului.
Toate aceste dificultăti, si poate încă multe altele, au condus, în rândul exegetilor kantieni ce nu a ocolit analiza capitolului despre amfibolia conceptelor reflexiei, printre altele, la concluzia că acest capitol nu ar avea o importantă însemnată pentru sistemul Criticii ratiunii pure, el constituind, în fapt, un capitol separat dedicat criticii metafizicii leibniziene. (S-a sugerat chiar[41] că necesitătile criticii îndreptate împotriva sistemului lui Leibniz ar fi cele care au generat sistematizarea conceptelor reflexiei existentă în capitolul respectiv.) A fost trecut însă cu vederea deseori faptul că critica lui Kant este îndreptată deopotrivă si împotriva lui Locke, căci asa cum Lebniz, fără o deosebire prealabilă a surselor reprezentărilor pe care le avea în vedere, le situase pe toate în intelect, la fel de eronat, după Kant, procedase si Locke, "senzualizând" conceptele intelectului. Astfel, criticile adresate explicit lui Leibniz ar fi putut fi dublate de cele adresate lui Locke. Pentru cazul identitătii si diversitătii, de pildă, un repros de felul celui pe care i-l aduce Kant lui Leibniz că ar fi exprimat principiul identitătii indiscernabililor "care e valabil numai pentru conceptele lucrurilor în genere"[42] ca aplicându-se obiectelor sensibile, ar putea fi făcut si lui Locke, care folosea spatiu si timpul, considerate de Kant forme pure ale sensibilitătii pentru identificarea unor obiecte inteligibile, cum ar fi substantele[43], care sunt pentru Kant obiecte inteligibile obtinute prin aplicarea categoriilor de inerentă si subsistentă (Inhärenz und Subsistenz) ale intelectului prin schema permanentei, potrivit primei analogii a experientei, la intuitiile sensibile.
Fără a mai insista asupra posibilitătii de explicare a obscuritătii capitolului despre amfibolia conceptelor reflexiei prin ideea dezvoltării unei critici locale dincolo de termenii obisnuiti ai sistemului kantian, urmează să propunem, în sprijinul celor ce au evidentiat relevanta sistematică a capitolului respectiv, o altă întelegere a acestuia. Această întelegere depăseste cadrul strict al unei interpretări apropiate de text si, desi mai toate locurile din textul kantian care ar favoriza-o vor fi precizate, unele presupozitii necesare pentru a o sustine vor fi formulate doar în speranta că se vor întemeia singure, prin caracterul lor deosebit de intuitiv. Aprecierea reală a reconstructiei conceptului de reflexie pe care o propunem ar trebui să se bazeze, atunci, pe considerarea clarificărilor conceptuale de ansamblu pe care aceasta le-ar putea initia.
Să ne întoarcem la definitia initială pe care o dă Kant reflexiei, înainte de a deosebi o reflexie logică si una transcendentală. Ni se spune mai întâi că reflexia "nu are nimic de a face cu obiectele". Am văzut însă, mai târziu, că în calitate de reflexie asupra reprezentărilor noastre care pot fi date în intelect sau în sensibilitate are de a face cu obiectele, atât cu cele inteligibile cât si cu cele sensibile, chiar pentru a le determina conditia inteligibilitătii sau sensibilitătii lor, si pentru a le compara în egală măsură. De asemenea, în definitia initială a reflexiei, ca "stare a simtirii", ea ne apare mai degrabă ca o facultate distinctă decât ca fiind subsumată unei alte facultăti. Cu toate acestea reflexia pur logică aplicată conceptelor ne procură cunoastere propozitională. Dacă ne raportă întrucâtva exterior sistemului kantian, putem considera această reflexie prin care "ne pregatim mai intîi pentru a descoperi conditiile subiective în care putem ajunge la concepte" ca pe o exercitare înainte de toate metateoretică. Căci, asa cum inaplicabilitatea reflexiei la obiecte are, în acest paragraf initial al capitolului, un sens nedeterminat, dobândirea de concepte poate fi considerată generic drept cunoastere critică, de tipul celei pe care o dobândeste Kant însusi atunci când introduce, de pildă, conceptele de sensibilitate sau de intelect. Reflexia considerată astfel, ca facultate sau disponibilitate metateoretică, va trebui distinsă de reflexia doar teoretică. Terminologic, acest lucru poate fi considerat că se petrece în scrierea lui Kant, în momentul în care trece de la definirea initială a reflexiei (Überlegung), pe care o considerăm ca facultate metateoretică, la distinctia dintre reflexia logică (logische Reflexion) si reflexia transcendentală (transzendentale Reflexion). Desi nu există o consecventă bine determinată a distingerii dintre 'Überlegung' si 'Reflexion' la nivelul folosirii terminologice[44], ceea ce a dus la impresia că cei doi termeni ar fi sinonimi, primul dintre termeni pare mai degrabă potrivit unei întelegeri traditionale a reflexiei[45]. In acest sens el este mai apropiat de un alt termen folosit de Kant atunci când spune: "La o cercetare a elementelor pure ale cunoasterii omenesti (care nu cuprind nimic empiric) am izbutit numai după o îndelungată reflectie (Nachdenken)[46] să deosebesc si să separ cu sigurantă conceptele elementare pure ale sensibilitătii (spatiul si timpul) de cele ale intelectului."[47] Indiferent însă de distinctia terminologică existentă sau nu, deosebirea unei reflexii ca disponibilitate meta-teoretică necesară configurării sistemului Criticii ratiunii pure[48] de o reflexie doar teoretică, fie pur logică, fie folosită în cadrul topicii transcendentale, pare să fie de folos în elucidarea unora dintre dificultătile mai înainte mentionate.
Urmează să cercetăm, pornind de la această supozitie, limitele aplicării reflectiei[49], prin conceptele sale (de astă dată întelese ca concepte metateoretice, după sugestiile din textul kantian ce au fost initial ignorate) în cadrul constituirii sistemului Criticii. Primul loc în care reiese clar o folosire a reflectiei este în Estetica Transcendentală, unde Kant spune: "Numesc materia fenomenului ceea ce corespunde, în fenomen, senzatiei, iar forma lui ceea ce face ca diversul fenomenului să poată fi ordonat în anumite raporturi."[50] Putem spune astfel că, reflectând asupra modului în care noi dobândim cunoastere, Kant ajunge să deosebească între o materie a fenomenului, care ne este dată prin intuitie empirică, si o formă a acestuia, pe care o dau intuitiile pure ale sensibilitătii, spatiul si timpul.[51] In aceeasi manieră va reflecta Kant, folosind conceptele de materie si formă, pentru a deosebi sensibilitatea de intelect, la nivelul căruia obiectul se constituie prin aplicarea conceptelor sale (ca forme), cu ajutorul schemelor date de imaginatie, la fenomenele sensibile (care constituie materia primelor). In ceea ce priveste spatiul si timpul, acestea sunt deosebite, ca forme ale sensibilitătii, cu ajutorul conceptelor reflectiei de intern si extern, după cum urmează: "Cu ajutorul simtului extern ("Vermittelst des äußeren Sinnes") (o insusire a simtirii noastre) ne reprezentăm obiecte ca fiind în afara noastră si ca fiind situate toate în spatiu. [...] Simtul intern (der innere Sinn), cu ajutorul căruia simtirea noastră se intuieste pe sine [...] e o formă determinată [...], asa încât tot ce apartine determinărilor interne ("zu den inneren Bestimmungen") este reprezentat în raporturi de timp."[52] In mod asemănător ne putem reprezenta conceptele intelectului ca determinate extern, întrucât se aplică fenomenelor sensibile, iar conceptele reflexiei folosite în reflexia pur logică drept determinate intern, întrucât se aplică gândirii prin concepte. Pentru deductia metafizică a categoriilor intelectului, adică construirea într-o manieră sistematică a unei tabele a acestora, plecând de la facultatea intelectului de a judeca, Kant va reflecta asupra concordantei sau discordantei intre judecăti si categorii. Acest lucru este pus în evidentă în editia a doua a Criticii abia atunci când el sesizează unele dificultăti sistematice: "La o singură categorie, anume la cea a comunitătii (Gemeinschaft), care se află sub titlul al treilea, concordanta (die Übereinstimmung) cu forma unei judecăti disjunctive care-i corespunde în tabelul functiilor logice nu este atât de evidentă ca la celelalte."[53] In ceea ce priveste deductia transcendentală, reflectia asupra posibilitătii deducerii conceptelor intelectului ca raportându-se a priori la obiecte este condusă de ideea de identitate sau unitate[54], fie analitică, fie sintetică, a aperceptiei.[55] Mai mult, chiar, "Acest principiu al unitătii (Einheit) necesare a aperceptiei este, în adevăr, el însusi identic, prin urmare o judecată analitică [...]"[56].
Folosirea reflectiei si a conceptelor sale poate fi usor detectată atât în Estetica transcendentală cât si în Analitica transcendentală.[57] Ar trebui să vedem în continuare dacă tot prin reflectie, după conceptele prezentate de Kant însusi, este elaborată si Dialectica transcendentală. In acest sens, să observăm mai întîi ca si pentru caracterizarea ratiunii conceptele de materie si forma sunt operante, căci si aceasta, ca si intelectul "are o folosire formală", si prelucrează "materia intuitiei"[58]. Odată cu deosebirea între o folosire regulativă si una transcendentală a ratiunii pure, esentială pentru sesizarea erorilor ratiunii în folosirea ei transcendentală este reflectia asupra concordantei sau discordantei ideilor sale, respectiv asupra discordantei dintre ideea internă de subiect si un subiect considerat ca obiect determinabil, asupra discordantei dintre asertiunile facute despre ideile cosmologice, în cadrul cărora neconditionatul fie ca început absolut al unei serii de conditii, fie ca totalitate a seriei conditionărilor, este reprezentat ca determinabil (bestimmbar), ori asupra discordantei dintre idelul unei fiinte absolut necesare (ca concept determinabil complet) si obiectul determinat complet (deci existent) care i-ar corespunde.
Identificând sumar diferite locuri din Critică în care transpare folosirea unei facultăti sau disponibilitati metateoretice a reflectiei (Überlegung), prin conceptele sale, pentru examinarea, conceperea si expunerea sistemului cunoasterii, am putea conchide, cu privire la limitele folosirii reflectiei de către Kant în Critica ratiunii pure, că în întreaga operă a sa pe care o avem în vedere reflectia este aplicată în calitatea ei de facultate metateoretică. Aceasă concluzie este în întregime în acord cu consideratiile asupra reflectiei dezvoltate de Kant în Critica facultatii de judecare, când spune că: "A cugeta (reflecta) înseamnă însă: a compara reprezentarile date, sau cu altele, sau cu facultatea sa de cunoastere in raport cu un concept pe care îl facem prin aceasta posibil. Facultatea de judecare reflexivă este cea care se mai numeste si facultatea de apreciere (facultas dijudicandi)"[59] Facultatea de judecare, conceputa de Kant ca facultate intermediară prin care se face legătura între intelect si ratiune este "facultatea de a gândi particularul ca fiind cuprins in general". Se distinge astfel între o facultate de judecare determinativă, care este exercitată numai atunci când generalul este dat si trebuie determinat particularul care i se subsumează, si o facultate de judecare reflexivă, care este de fapt reflectia, a cărei functie principală este aceea de a căuta generalul căruia un particular i se subsumează, atunci când este dat numai cel din urmă. Această facultate este cea prin care sunt date în gândire generalitătile iar cunoasterea noastră se constituie în mod sistematic. Ea "se indeletniceste asadar cu fenomenele date, spre a le grupa sub conceptele empirice ale unor obiecte naturale determinate. Ea procedeaza nu schematic ci tehnic; intrucâtva nu doar mecanic, ca un instrument ce ar sta sub conducerea intelectului si a simturilor, ci artistic, dupa principiul general dar totodata nedeterminat, al unei organizari finaliste a naturii intr-un sistem."[60] Principiul conducător al acestei facultăti este următorul: "natura isi specifica legile generale in legi particulare, potrivit cu structura unui sistem logic, ce vine in interesul facultatii de judecare."[61] Cu alte cuvinte, dacă vom întelege prin natură atât fenomenele externe, cât si, mai ales, propria noastră minte, reflectia noastră filosofică asupra acestora trebuie să se constituie sub forma unui sistem. Un asemenea sistem, constituit prin folosirea reflectiei în analiza modului în care, prin relatia noastră cu lumea, se constituie realitatea naturală în cunoasterea noastră, este Critica ratiunii pure.
Un singur lucru ne mai împiedică încă să dăm un răspuns complet la întrebarea: "Ce fel de facultate a mintii a folosit Kant, dintre cele enumerate de el, când a scris Critica ratiunii pure?" sau, cu alte cuvinte: "Care dintre facultatile enumerate de Kant este de asa natură încât să ne permită să o folosim atât pentru cercetarea celorlalte facultati ale mintii, cât si pentru propria sa cercetare?" Stim că reflectia, ca facultate sau disponibilitate metateoretică este folosită în mod explicit la construirea sistemului kantian din Critică. Ceea ce nu stim însă este dacă nu cumva reflectia nu este singura facultate de acest tip. Este totusi putin probabil să mai existe o altă facultate, dintre cele pe care le distinge Kant însusi, care să poată fi ridicată la o folosire metateoretică similară cu cea a reflectiei. Intelectul, după cum am văzut, nu se poate aplica siesi, si cu atât mai putin ratiunii, pentru a-i delimita limitele folosirii regulative. Ratiunea, la rândul ei, nu procură nici un fel de cunoastere, asa încât, pentru a o accepta ca facultate metateoretică ar trebui să acceptăm că sistemul kantian nu aduce nici un fel de cunoastere, ceea ce ar intra în contradictie chiar cu pretentiile lui Kant însusi. Rămâne doar reflectia, ca facultate metateoretică folosită pentru întrega critică a ratiunii pure.
Desi aplicarea reflectiei, prin conceptele sale, la constituirea Criticii ratiunii pure ca sistem, nu a fost nici pe departe expusă în întregime, ci numai ilustrată pentru unele locuri, socotite esentiale, ale sistemului kantian, posibilitatea aceastei expuneri, oricât de dificilă ar fi ea, ne pare pe deplin asigurată din perspectiva ipotezei reconstructive pe care tocmai am înfătisat-o. Ea poate fi lăsată astfel ca sarcină pentru viitor.
Bucuresti
7 November 1994
NOTE
[1] "Anhang von der Amphibolie der Reflexionsbegriffe durch die Verwechselung des empirichen Verstandesgebrauchs mit dem transzendentalen" [B 316; A 260]
[2] "Anmerkung zur Amphibolie der Reflexionsbegriffe" [B324;A268]
[3] "Amphiboliekapitel" este des trecut cu vederea pe motiv de neclaritate si/sau neimportanta.
[4] Norman Kemp Smith, A Commentary to Kant's Critique of Pure Reason, London, 1918, p.419: "This section is, indeed, like the chapter on Phenomena and Noumena, wrongly located. [...] (it) ought therefore to found its place in the Dialectic."; v. si: A. C. Ewing, A Commentary on Kant's Critique of Pure Reason, London, 1936: "This section should realy belong to the Dialectic."
[5] Martin Heidegger, în Kants These über das Sein, p.30: (Amphiboliekapitel ist) "am Schluß seiner kritischen Ontologie"
[6] v: O. Lange în Materie und Form als Reflexionsbegriffe bei Kant, Diss., Göttingen, 1958
[7] în Essay Concerning Human Understanding, II. (The origins of our ideas), 2 si în special 3: "Despre reflexie si senzatie" si (XXVII) "Identity and diversity"
[8] v: Monadologia, $.30
[9] v: Philosophia prima sive ontologia, Frankfurt und Leipzig, 1736 / Hildesheim, 1962
[10] G. W. Leibniz, Opere filosofice, vol. I, Editura Stiintifică, Bucuresti, p. 514
[11] John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, $4
[12] Immanuel Kant, Logica generală, Editura stiintifică si enciclopedică, Bucuresti, 1985, p.147 (Partea I, capitolul 1, $6)
[13] [CRP-p.261 / B316; A260]*
---------------------------
* Vom nota în acest fel, pentru economie de spatiu, paginatia dupa Critica ratiunii pure, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1969, urmata de paginile din prima (A) si a doua editie (B) a Criticii în limba germana la care se fac trimiterile.
[14] [CRP-p.261 / B316; A260]
[15] v.: Die Philosophischen Hauptvorlesungen Immanuel Kants, ed. Arnold Kowalewski, Leipzig und München, 1924, Reflexion 3933: "Das Ding, was ich durch den Begriff A denke, eben dasselbe denke ich auch durch den Begriff B ist ein Urtheil (der Verknüpfung). Der Begriff, den ich in A denke, ich auch in B: ist ein Urteil der Vergleichung", apud. Renate Broeken, Das Amphiboliekapitel der Kritik der reine Vernunft. Der Übergang der Reflexion von der Ontologie, Köln, 1970"
[16] [CRP-p.262 / B319; A263]; în original: "ist eine Pflicht, von der sich niemand lossagen kann, wenn er a priori etwas über Dinge urteilen will."
[17] [CRP-p.262 / B318-319; A262-263]
[18] [CRP-p.261 / B317; A261]
[19] [CRP-p.262 / B319; A263]
[20] [CRP-p.245 / B297; A238]; în original: "(daß) der bloß mit seinem empirischen Gebrauche beschäftige Verstand, der über die Quelen seiner eigenen Erkenntnis nicht nachsinnt, zwar sehr gut fortkommen, eines aber gar nicht leisten könne, nämlich, sich selbst die Grenzen seines Gebrauchs zu bestimmen, und zu wissen, was innerhalb oder außerhalb seiner ganzen Sphäre liegen mag; [...]"
[21] Ar putea fi luat în considerare cazul aperceptiei transcendentale, ca facultate a constiintei de a fi constientă de sine, dar care apartine intelectului, dupa cum se considera, ca un contraexemplu la aceasta afirmatie. Totusi, izvorul acestei aperceptii transcendentale este o aperceptie empirica, aceasta ca sesizare cu ajutorul conceptelor intelectului a unei intuitii sensibile interne a subiectului gânditor, care ne dă, la nivelul aperceptiei transcendentale, unitatea constiintei, si prin aceasta unitatea oricarei cunoasteri posibile.
[22] [CRP-p.271 / B335; A279]; în original: "Wenn wir bloß logisch reflektieren, so vergleichen wir lediglich unsere Begriffe unter einander im Verstande [...]"
[23] v: definirea initială a reflexiei de către Kant la pag. 2, alineatul 2, în această lucrare
[24] v: modul în care Kant defineste reflexia logică, în care "se face total abstractie de facultatea de cunoastere căreia-i apartin reprezentarile date"
[25] v: einerlei = 'de un (singur) fel' [ca adverb]
[26] Die Verschiedenheit: variantă pentru traducere: "diferentierea"
[27] sau "al diferentierii"
[28] [CRP-p.263 / B219; A263]
[29] Kowalewski, op. cit., 1.c. p. 534; apud. Renate Broeken, op. cit., p.81; în original: "der Begriff ist von dem anderen logisch verschieden, wenn er zwar einige, aber nicht alle Prädicate desselben enthält"
[30] în original: "Die Überlegung (reflexio) hat es nicht mit den Gegenständen selbst zu tun [...]
[31] [CRP-p.262 / B317-318; A262]
[32] variantă: "ein Beziehung (dem Dasein nach)" = "o relatie dupa existenta"
[33] [CRP-p.264 / B231; A265]
[34] idem
[35] Acest caz pare diferit de celelalte, întrucât forma si materia par a nu se mai aplica direct conceptelor pentru compararea lor ci par mai degrabă să structureze însusi cadrul acestei comparări. Totusi, Kant va dezice acest lucru arătând că prin formă si materie comparăm tot două concepte, cercetând "care dintre cele două este dat si care nu are decât valoarea unui mod de a gândi conceptul dat" [CRP-p.271 / B335; A279]
[36] [CRP-p.264 / B322; A266]; în original: "In jedem Urteile kann man die gegeben Begriffe logische Materie (zum Urteile), das Verhältnis derselben (vermittelst der Kopula) die Form des Urteils nennen."
[37] [CRP-p.264 / B322; A266-267]; Si in acest caz, materia si forma par a fi meta-concepte, cu ajutorul cărora compararea propriu-zisă a lucrurilor este făcută posibilă.
[38] [CRP-p.266 / B325; A269]
[39] ibid.
[40] ibid.; în original (despre Reflexionsbegriffe): "die sich dadurch von Kategorien unterscheiden, daß durch jene nicht der Gegenstand, nach demjenigen, was seinen Begriff ausmacht (Größe, Realität), sondern nur die Vergleichung der Vorstellungen, welche vor dem Begriffe von dingen vorhergeht, in aller ihrer Mannigfaltigkeit dargestellt wird."
[41] de către Norman Clark, în "An introduction to Kant's philosophy", London, 1925;
[42] [CRP-p.267 / B328; A272]
[43] v: "Essay Concerning Human Understanding", ch. XIII, 2
[44] apare de pildă si sintagma 'transzendentale Überlegung', ca în "Diese transzendentale Überlegung ist eine Pflicht, von der sich niemand lossagen kann, wenn er a priori etwas über Dinge urteilen will." [CRP-p.262 / B319; A263]; (se poate observa însă că si o exprimare de acest fel poate fi considerată mai degrabă ca una metateoretică, căci întrega Critică a ratiunii pure pretinde să ofere o cunoastere a priori)
[45] Am putea distinge în limba română între reflexie si reflectie, ultimul termen fiind mai potrivit pentru a reda sensul lui Überlegung.
[46] Vom întâlni, de pildă, în Rudolf Eisler, Wörterbuch der philosophischen Begriffe, Berlin, 1910, vol.2, p.657, reflexia definită (din punct de vedere logic) ca "das daran anknüpfende Nachdenken".
[47] Prolegomena, $39, alineatul 4; ed. rom. la Editura Stiintifica si enciclopedică, Bucuresti, 1987, p. 122-123
[48] Această ipoteză este avansată si de alti comentatori. v. de pildă Joachim Kopper, în introducerea la Materialen zu Kants Kritik der Reine Vernunft, Frankfurt am Main, 1975, p.10: "Der Aufbau der Kants Kritik der Reine Vernunft ist die Ausdruck der transcendentalen Reflexion, des Verstehens, in dem das Erkennen seiner selbst als Erkennen inne ist." Nu apare însă la Kopper (nici în cartea sa, Reflexion und Determination, Berlin / New York, 1976) o trimitere explicită la Amphiboliekapitel.
[49] Vom numi prin conventie reflexia metateoretică cu termenul de "reflectie" (v. si nota 45).
[50] [CRP-p.65 / B34; A20]; in original: "In der Erscheinung nenne ich das, was der Empfindung korrespondiert, die Materie derselben, dasjenige aber, welches macht, daß das Mannigfaltige der Erscheinung in gewissen Verhältnissen geordnet werden kann [A: 'angeschauet wird'], nenne ich die Form der Erscheinung."
[51] v., de pildă, Artur Buchenau, Grundprobleme der Kritik der Reine Vernunft, Leipzig, 1914, p.83, pentru ideea că intuitiile pure nu se succed datelor fiindcă Materia si Forma, ca concepte ale reflexiei, actionează asupra unui obiect unitar ("über den an sich einheitlichen Gegenstand")
[52] [CRP-p.67 / B37; A22-23]
[53] [CRP-p.114 / B111-112]
[54] Conceptul kantian de 'Einerleiheit' fiind de fapt intermediar între 'Identität' si 'Einheit', vom considera că ultimele i se subsumeaza, ca note ale sale.
[55] Trebuie observat că, pentru Kant, originară este unitatea sintetică a aperceptiei, pe care se întemeiază apoi identitatea analitică a aperceptiei. Totusi, el va spune: "Unitatea sintetica a diversului intuitiilor, ca fiind dată a priori, este deci principiul identitătii aperceptiei însăsi care precede a priori toată gândirea 'mea' determinată." [CRP-p.130 / B135]
[56] [CRP-p.130 / B136]
[57] Interesantă ar mai putea fi, din acest punct de vedere, cercetarea folosirii combinate a conceptelor reflectiei pentru evidentierea distinctiilor, fundamentale pentru sistemul Criticii ratiunii pure, între analitic si sintetic, respectiv între a priori si a posteriori. Dar o asemenea investigatie cu caracter reconstructiv a doctrinei kantiene ar necesita un efort deosebit si, înainte de toate, ar fragmenta în mod fatal linia argumentativă a scrierii de fată.
[58] v.: [CRP-p.283 / B355; A298]
[59] Critica facultatii de judecare, Editura stiintifică si enciclopedică, Bucuresti, Prima introducere, p.407 (nota lui Noica la acest paragraf: "Facultatea de judecare reflexivă ar fi deci facultatea 'critică' prin excelentă");
[60] Kant, op. cit., p.409
[61] idem, p.411