Introducere

Acest text cuprinde rezultatele parţiale ale unor cercetări asupra identităţii. Textul este împărţit în două părţi. Prima parte cuprinde analiza unor enunţuri din limbajul natural considerate în mod obişnuit ca exprimînd ceva privitor la identitatea obiectelor avute în vedere. Pe baza unor formalizări diferite, se disting anumite tipuri de astfel de enunţuri de identitate care sînt privite apoi drept generalizări ale unor enunţuri de identificare. Pe lîngă recuperarea, în analiză, a unor distincţii filosofice curente (identitate idem / identitate ipse; identitate / identificare), este deosebită o clasă de enunţuri numite "enunţuri de identificare nesimetrică", cu referire la care este introdusă distincţia dintre identificarea internă şi identificarea externă. În a doua parte a textului, diferite întrebări privitoare la identitatea persoanei sînt distinse folosind rezultatele obţinute în prima parte. În acest sens, a doua parte a textului este privită ca o aplicaţie a analizei din prima parte, astfel încît faptul că obţinem anumite clarificări în problema identităţii persoanei să ne garanteze pentru justeţea analizei care ne-a oferit aparatul conceptual folosit. În încheierea textului ne-am permis cîteva remarci mai generale.

Să luăm următorul exemplu:

(1) Tristan Tzara este Tristan Tzara.

(2) Tristan Tzara este Sami Rosenstock.

(1) reprezinta un enunţ de identitate ipse[1], in timp ce (2) reprezinta un enunţ diferit, care necesită o analiză mai detaliată. Poate ar fi de ajutor să aruncăm mai întîi o privire mai atentă asupra următoarelor enunţuri, care sînt în fapt două varietăţi ale lui (1):

(1a) Tristan Tzara este acelaşi cu Tristan Tzara.

(1b) Tristan Tzara este acelaşi om.

Se pot folosi două formule diferite pentru a traduce pe (1a) şi respectiv pe (1b) într-un limbaj formal. Prima este uzuală:

(1a) z = z,

unde "z" stă pentru "Tristan Tzara", iar "=" este semnul identităţii.

Cea de a doua ar putea fi tradusă în maniera lui Peter Geach[2], folosind o logică multisortată:

(1b) z =M z,

unde "z" este folosit ca mai sus, iar "=M" se citeşte: "acelaşi om".

Să încercăm acum să traducem într-un limbaj formal enunţurile următoare:

(1c) Tristan Tzara este acelaşi.

(1d) Tristan Tzara este el însuşi.

Daca am încerca să dăm enunţurilor de mai sus o formalizare de tipul celor folosite pentru (1a) sau (1b), am proceda ca şi cînd numele "Tristan Tzara" ar apărea în enunţul (1c) sau (1d) de două ori, ceea ce nu este cazul. Sugerez următoarea formalizare pentru ambele enunţuri:

(1cd) S(z),

unde "S" reprezintă proprietatea ipseităţii.

Prin urmare, pentru a exprima identitatea de sine a obiectelor, în loc de:

(i) (" x) (x = x),

am putea scrie:

(s) (" x) Sx.

S-ar putea spune ca folosind aceasta traducere speciala pentru exprimarea ipseităţii sîntem puşi în situaţia de a nu mai putea vorbi despre identitate ca fiind o relaţie reflexivă, si prin urmare o relaţie de echivalenţă. Dar formula (s) nu priveşte vreo proprietate a relaţiei de identitate, ci doar o proprietate a obiectelor existente, anume aceea că fiecare dintre ele este acelaşi (self-identic). Admiţînd să folosim aceasta formalizare pentru enunturile de ipseitate din limbajul natural putem să nu o considerăm echivalentă cu (i), care exprimă o proprietate a relaţiei desemnată de semnul "=", relaţie pe care o vom numi în continuare "egalitate". Nu vom discuta aici problemele ridicate de faptul ca egalitatea este considerată o relaţie de echivalenţă[3].

În plus, această notaţie evidenţiază caracterul extralogic al predicatului identităţii[4]. E evident acum că (s) nu este un adevăr logic, căci predicatul "S" ar putea fi înlocuit (după regulile substituţiei) cu un alt predicat oarecare şi formula (s) să nu mai fie adevărată.

Să ne întoarcem acum la (1b). Formalizarea pe care am dat-o inţial enunţului de la (1b) presupune acceptarea unei identităţi relative. Cu alte cuvinte, am putea avea expresii diferite de identitate folosind predicate sortale diferite ("acelaşi om" - " =M", "aceeaşi persoană" - " =P", "acelaşi rîu" - " =R", "aceeaşi apă" - " =A" etc.). Acest lucru însă este destul de puţin plauzibil, după cum arată David Wiggins[5]. Ar trebui în acest caz, spune el, să acceptăm un principiu al identităţii indiscernabililor[6] de forma:

(PII) (" x)(" y)(" f)(x =f y) « (" Q)(Qx « Qy)

Dar putem presupune următorul caz:

(c1) (a =F b) & (a ¹ G b) & Ga.

Ştiind că:

(c2) (a =F b) ® (Qa « Qb),

substituim Qx/ a =G x şi obţinem:

(c3) (a =F b) ® (a =G a « a =G b).

Prin modus ponens:

(c4) a =G a « a =G b,

dar ştim că Ga =df a =G a şi Ga a fost presupus în (c1), de unde putem deduce:

(c5) a =G b.

Însă (c5) vine în contradicţie cu (c1). Deci acceptarea mai multor predicate pentru identitate ne conduce la absurd[7].

Toate aceste probleme pot fi depăşite dacă formalizăm pe (1b) într-o manieră asemănătoare cu cea în care am formalizat pe (1c) şi (1d), anume:

(1b') M(z),

unde "M" stă pentru "a fi acelaşi om".

În cele din urmă, am putea extinde acest tip de formalizari şi pentru enunţuri de tipul (1a), dacă socotim numele proprii ca facînd parte din aceeaşi categorie cu genurile naturale, şi să formalizăm (1a) prin:

(1a') Z(z),

unde "Z" stă pentru "a fi acelaşi (cu) Tristan Tzara".

Ipseitatea, cu alte cuvinte, nu este o relaţie ci o proprietate. În fapt, se pare că ipseitatea, astfel definită, este fie folosită în mod relativ, pentru a exprima faptul că un obiect instanţiază un gen natural, fie folosită în mod absolut, pentru a exprima faptul că urmează să tratăm ceva drept obiect[8]. Dar aşa fiind, nu mai este deloc clar de ce considerăm că această proprietate are vreo legătură cu identitatea[9].

Să ne întoarcem acum la (2). Vom considera următoarele două enunţuri, pentru a explicita mai bine enunţul de la (2):

(2a) Tristan Tzara este identic cu Sami Rosenstock.

(2b) Tristan Tzara este identic cu T. Tzara.

Cu titlu preliminar, ambele enunţuri spun că cele două nume care apar denotă aceeaşi persoană, anume pe fondatorul mişcarii dadaiste, Tristan Tzara. Diferenţa dintre ele constă în faptul că, în timp ce oricine are competenţa să recunoască pe (2b) ca fiind adevărat, nu oricine este în aceeaşi postură în ceea ce priveşte enunţul (2a). În mod obişnuit, formalizăm enunţuri de tipul (2a), în felul următor:

(2a) z = r,

unde "z" este folosit ca mai înainte, iar "r" stă pentru "Sami Rosenstock".

Dar (2b) ar trebui să aibe o formalizare asemănătoare:

(2b) z = t,

unde "t" stă pentru "T. Tzara".

În acest al doilea caz putem observa însă că am vrea să spunem ceva nu despre Tristan Tzara însuşi, ci despre diferitele reprezentări ale numelui său, pe care le considerăm ca fiind similare - aceasta înseamnă că o putem folosi pe oricare dintre ele cu acelaşi rezultat. Ceea ce vrem să spunem ar putea fi exprimat mai bine prin enunţul:

(2b') "Tristan Tzara" este identic cu "T. Tzara".

Dar acest enunţ conţine traduceri ale numelor "Tristan Tzara" şi "T. Tzara" în metalimbaj, reprezentate prin ""Tristan Tzara"" şi ""T. Tzara"", de unde putem deduce că "este identic cu" ar trebui să fie un predicat al metalimbajului, pe care să-l reprezentăm printr-un semn diferit de "=". Stabilim prin convenţie ca acest semn să fie "==". Vom scrie:

(2b') "z" == "t"

Aceasta ne spune doar că semnul "z" şi semnul "t" pot fi folosite unul în locul altuia[10]. Obişnuim să adăugăm: "ele denotă acelaşi obiect existent", dar această remarcă nu este necesară. Într-adevăr, am putea avea un alt enunţ în privinţa căruia oricine va concede că are aceeaşi traducere că şi (2b'):

(2b'') "Huckleberry Finn" este identic cu "Huck Finn",

pentru care nu ar avea nici un sens să spunem că "Huckleberry Finn" şi "Huck Finn" denotă acelaşi obiect (aceeaşi persoană), pentru că Huckleberry Finn nu există[11].

Oricum, dacă ţinem cont de felul în care folosim expresii precum "este identic cu", "este acelaşi cu" ş.a. în limbajul natural, semnul "==" nu pare să aibe vreo legătură cu aceste expresii.

Să vedem acum care este situaţia lui (2a). Am putea spune că şi acest enunţ este de acelaşi fel cu (2b), respectiv cu (2b'), el exprimînd doar o relaţie între cele două nume care apar în el şi nimic mai mult. Ceea ce ne reţine deocamdată este faptul că, în timp ce adevărul enunţurilor de tipul (2b) este uşor recognoscibil, adevărul enunţurilor de tipul (2a) nu este la fel de uşor recognoscibil. Cineva ar putea chiar să creadă că "Tristan Tzara" şi "Sami Rosenstock" denotă două persoane diferite şi abia la un moment dat să afle că lucrurile nu stau astfel. Să ne imaginăm mai întîi cazul în care cineva nu ştie că "Tristan Tzara" şi "Sami Rosenstock" denotă aceeaşi persoană, dar totuşi acceptă (2a). Formalizarea pe care am oferit-o pentru (2a) ar putea să îi apară ca fiind pe deplin acceptabilă, dacă va considera că semnul "=" acolo desemnează o identitate idem, în sens restrictiv (o identitate între două obiecte, care diferă doar numeric). Pentru a evita confuziile, fiindcă identitatea idem în sens restrictiv nu este reflexivă (un obiect nu poate fi identic idem cu el însuşi, pentru că nu diferă numeric de el însuşi) în timp ce egalitatea (pe care o reprezentăm prin "=") este, vom rescrie formalizarea lui (2a):

(2a') I(z, t),

unde "I" este un predicat diadic care se citeşte "... este idem-identic cu ...".

Cineva care acceptă pe (2a') ca formalizare pentru (2a) înţelege enunţul (2a) în felul următor: "Tristan Tzara şi Sami Rosenstock sînt două persoane identice în toate privinţele (semnificative)." Desigur, nimeni nu va ajunge în mod real la această concluzie. Pe măsură ce află mai multe proprietăţi pe care Tristan Tzara şi Sami Rosenstock le au în comun va începe să suspecteze că ambele nume denotă aceeaşi persoană şi va sfîrşi prin a accepta pentru (2a) o formalizare de tipul celei de la (2b'). Putem vedea acum că aceeaşi situaţie este imaginabilă şi pentru (2b), anume, cineva ar putea iniţial să creadă că Tristan Tzara şi T. Tzara sînt două persoane diferite, pentru a ajunge în cele din urmă să accepte că este vorba de o singură persoană la care trimit ambele nume. Diferenţa dintre cele două cazuri pare să fie doar una de grad. Oricum ar fi însă, putem observa că enunţuri precum (2a) şi (2b), formalizate ca la (2b'), nu sînt enunţuri de identitate.

O formalizare precum cea de la (2a'), s-ar putea spune, nu este cu totul inutilă. Cînd vorbim despre două produse de serie, spunînd că ele sînt identice, enunţul nostru ar putea fi formalizat, în genere, ca în (2a'). Trebuie să ţinem însă cont, în acest caz, de criticile aduse identităţii idem. Leibniz, de pildă, arată că dacă acceptăm principiul identităţii indiscernabililor[12] şi principiul raţiunii suficiente, trebuie să acceptăm şi că "în natură nu pot exista două lucruri singulare care să difere numai numeric[13]". Aceasta pentru că dacă ar exista două lucruri singulare diferite doar numeric (deci identice idem), ar trebui să putem oferi o raţiune pentru care ele sînt diferite. Or, după Leibniz, această raţiune nu se poate găsi decît într-o diferenţă aflată în ele însele (o proprietate pe care unul dintre obiecte o are, iar celălalt nu o are), diferenţă pe care am presupus-o ca fiind inexistentă. Sub această rezervă, enunţurile formalizate prin (2a') ar fi de fapt enunţuri de felul: "Obiectul a este perfect asemănător cu obiectul b", sau: "Obiectul a este la fel cu obiectul b", enunţuri care nu ar exprima propriu-zis o identitate, ci doar o asemănare pregnantă.

Pentru a rezuma, am cercetat în rîndurile de mai sus cîteva tipuri de enunţuri care treceau drept enunţuri de identitate, găsind trei formalizări diferite posibile pentru astfel de enunţuri:

(I) Formalizări de tipul (1a'), (1b'), (1cd), potrivit cărora enunţul analizat fie exprimă faptul că un anumit obiect instanţiază un gen natural sau chiar un individ, fie exprimă o proprietate a obiectului respectiv numită ipseitate, fără a fi clar însă ce se spune în plus despre obiectul respectiv prin afirmarea ipseităţii, faţă de faptul că este un individual, că există, că este unic ş.a.

(II) Formalizări de tipul (2b'), potrivit cărora enunţul analizat este făcut în metalimbaj, el exprimînd faptul că două nume (constante logice) îşi pot schimba locul în toate apariţiile lor fără ca valoarea de adevăr a enunţurilor în care apar să se modifice[14].

(III) Formalizări de tipul (2a'), potrivit cărora enunţul analizat exprimă o asemănare pregnantă între două obiecte diferite numeric.

Aceste formalizări au apărut ca fiind cele mai potrivite pentru traducerea enunţurilor luate în considerare în limbajul formal al logicii simbolice, dar rezultatul analizei de mai sus este cel puţin curios: nici unul dintre enunţurile pe care iniţial le-am tratat drept enunţuri de identitate nu mai poate fi înţeles astfel. Vom vedea în continuare cum se explică acest rezultat[15].

Enunţurile care exprimau idem-identitatea a două obiecte au părut a fi cei mai buni candidaţi la statutul de enunţuri de identitate, deşi le-am respins în virtutea unor consideraţii ontologice (nu se pot găsi nicăieri în lume două obiecte perfect identice, dar diferite numeric). Vom avea în vedere, in continuare, cazurile în care cineva ia două obiecte ca fiind identice, respectiv enunţurile de forma: "a ia pe b şi c ca fiind identice. sau:"a identifică pe b cu c." Acestea nu exprimă propriu-zis ceva despre b şi c ci, vom spune, ceva despre o relaţie care se stabileşte între a, b şi c. Le vom numi "enunţuri de identificare" şi le vom formaliza, în cele ce urmează, folosind un predicat triadic al identificării:

(f) F(a, b, c),

unde "F" se citeşte "... identifică pe ... cu ..."[16].

Vom putea introduce acum în mod propriu predicatul notat mai înainte cu "I" ("... este idem identic cu..."), în felul următor:

(df1) (" x)(" y) I(x,y) =df (" z)(" x)(" y)F(z, x, y)

În felul acesta, un enunţ în care se afirmă că două produse de serie sînt identice ne spune de fapt că oricine ar lua cele două obiecte drept identice, şi nu că ele sînt identice în realitate (orice sens ar avea "în realitate"). Putem accepta acum că enunţurile care sînt susceptibile să primească o formalizare ca la (2a') sînt enunţuri de identitate în acest fel - ele reprezintă generalizarea unor enunţuri de identificare.

Putem face cîteva observaţii. În primul rînd, modul în care e folosit aici termenul "identificare" este diferit de modul în care este folosit acest termen de către alţi autori. P. F. Strawson, de pildă, preferă să discute despre identificare, în loc de identitate[17], dar ceea ce înţelege el prin identificare este diferit de ceea ce este avut în vedere aici[18]. În al doilea rînd, ar putea părea neobişnuit că tratăm în mod nediferenţiat, din punct de vedere al formalizării, obiectele care sînt identificate şi identificatorul lor (se presupune, în genere, că identificatorul este o persoană). Putem indica o tratare diferenţiată introducînd una dintre proprietăţile formale ale relaţiei triadice F, fără a fi însă nevoiţi să precizăm natura lucrurilor diferenţiate, în felul următor:

Vom defini în cele ce urmează prorietatea relaţiilor n-are de a avea o simetrie parţială pentru k locuri. Fie o relaţie Rn, de n locuri:

Rn(w 1, w 2, w 3, ... , w n,),

unde prin w i am notat simbolul care apare pe locul i în expresia iniţială a relaţiei Rn. Dacă pentru k simboluri din {w 1, w 2, w 3, ... , w n} nu neapărat alăturate avem k! - 1 echivalenţe între expresia iniţială a lui Rn şi expresii construite pornind de la Rn în care cele k simboluri îşi schimbă locurile între ele epuizînd toate posibilităţile, vom spune că Rn are o simetrie parţială pentru k locuri ale sale, anume locurile în care apar îniţial cele k simboluri din {w 1, w 2, w 3, ... , w n}. Pentru exemplificare, dacă pentru o relaţie tetradică, P avem simultan:

(p1) (" x)(" y)(" z)(" v)(P(x, y, z, v) « P(x, z, y, v)),

(p2) (" x)(" y)(" z)(" v)(P(x, y, z, v) « P(x, z, v, y)),

(p3) (" x)(" y)(" z)(" v)(P(x, y, z, v) « P(x, y, v, z)),

(p4) (" x)(" y)(" z)(" v)(P(x, y, z, v) « P(x, v, z, y)) şi

(p5) (" x)(" y)(" z)(" v)(P(x, y, z, v) « P(x, v, y, z)),

putem spune că P are o simetrie parţială pentru ultimele trei locuri ale sale. Acest lucru ar fi valabil, de pildă, dacă "P(x, y, z, v)" s-ar citi "x are ca divizori pe y, z şi v").

Vom deosebi între poziţia ocupată de simbolul identificatorului şi poziţiile ocupate de simbolurile pentru obiectele identificării, în cadrul formalizării enunţurilor de identificare, spunînd că F are o simetrie parţială pentru ultimele două locuri ale sale.

Am putea eventual considera şi următorul tip de enunţuri de identificare: "a ia pe b ca avînd identitate", enunţuri în cadrul cărora, vom spune, se afirmă că un identificator atribuie unui obiect identitate - aceasta înţeleasă ca o proprietate. În genere, vom scrie:

(d) D(a, b),

unde "D" se citeşte "... atribuie identitate lui..."

Mai devreme am tratat enunţurile de atribuire a identităţii unui obiect ca enunţuri care exprimă ipseitatea obiectului respectiv, proprietatea de a fi el însuşi. Fie că înţelegem atribuirea identităţii în acest fel, fie că o înţelegem într-un mod puţin diferit, care să ne permită să spunem în ce constă diferenţa dintre a spune că un obiect este identic şi a spune că este existent, individual sau unic[19], vom putea considera aceste enunţuri de atribuire a identităţii (formalizabile, în cazul în care înţelegem că este vorba de ipseitate, ca la (1cd), sau oricum într-un mod asemănător) drept generalizări ale unor enunţuri de identificare de acest al doilea tip. Formal, putem introduce următoarea definiţie:

(df2) (" x) S(x) =df (" y)(" x)D(y, x)

Folosind această strategie am reuşit să întroducem prin definiţie formalizări de tipul (2b') şi (1cd), astfel încît să putem considera că enunţurile din limbajul natural care sînt susceptibile de a primi asemenea formalizări sînt, în fapt, enunţuri de identitate, dar aceasta numai pentru că ele reprezintă generalizări ale unor enunţuri de identificare. Ne vom ocupa în continuare de unele enunţuri de identificare speciale, rămînînd să vedem dacă putem introduce pe baza analizei unor asemenea enunţuri unele strategii alternative de reprezentare a enunţurilor de tipul (2a)[20].

Să considerăm următorul enunţ de identificare:

(3a) A consideră tabloul de pe peretele său ca fiind identic cu Mona Lisa.

Vom considera că în acest enunţ "Mona Lisa" este un nume pentru tabloul lui Leonardo da Vinci, în timp ce "tabloul de pe peretele său" este o descripţie definită care denotă tabloul de pe peretele camerei lui A, o copie fidelă a tabloului Mona Lisa. Nu vom intra în detalii legate de faptul că în acest enunţ avem o descripţie, si nu un nume propriu[21]. Enunţul considerat apare ca fiind neproblematic - A consideră cele două tablouri ca fiind identice - şi poate fi tradus în limbaj formal, în principiu, printr-o formulă de tipul (f), de pildă:

(3a) F(a, p, m),

unde "F" este predicatul identificării definit mai sus, "a" stă pentru numele "A", "p", pentru "Tabloul-de-pe-perete" şi "m" pentru "Mona Lisa".

Să facem acum unele precizări suplimentare privitoare la identificatorul A. Vom presupune că A este un colecţionar de tablouri. Tabloul de pe peretele său reprezintă o copie fidelă şi de calitate a tabloului Mona Lisa, astfel încît putem accepta fară rezerve enunţul (3a). În baza faptului că relaţia original - copie este percepută ca avînd o oarecare asimetrie, A nu va mai accepta însă că Mona Lisa este un tablou identic cu cel de pe peretele său. Deci următorul enunţ:

(3b) A consideră că tabloul Mona Lisa este identic cu tabloul de pe peretele său.

va fi fals. Dacă acceptăm pentru (3b) formalizarea:

(3b) F(a, m, p),

atunci, în virtutea faptului că F are o simetrie parţială pentru ultimele două locuri ale sale, deci (3a) şi (3b) sînt echivalente, ar trebui să le acceptăm pe ambele ca adevărate, fie să le respingem pe ambele. Am văzut însă că acest lucru nu e posibil, în cazul de faţă. Vom spune că, în acest caz, enunţul (3a) este un enunţ de identificare nesimetrică şi vom introduce un predicat triadic N, al identificării nesimetrice, astfel încît (3a) să fie reprezentat formal în mod propriu printr-o formulă de forma:

(3a') N(a, p, m)

Predicatul N nu mai are o simetrie parţială pe ultimele două locuri ale sale. Pentru a distinge mai bine între N şi F, vom citi în mod restrictiv pe "F" prin "... ia pe ... şi ... drept identici" şi pe "N" prin "... ia pe ... ca fiind identic cu ...". F va apărea în genere în formule de felul lui (f), iar N în formule de genul:

(n) N(a, b, c)

Am putea eventual să introducem pe F prin următoarea definiţie:

(df3) (" x)(" y)(" z)F(x, y, z) =df (" x)(" y)(" z)(N(x, y, z) & N(x, z, y)) [22]

Un alt exemplu de identificare nesimetrică poate fi dat dacă vom considera următoarele două enunţuri:

(4a) A identifică tabloul Mona Lisa de acum cu tabloul Mona Lisa de pe vremea lui Leonardo.

şi:

(4b) A identifică tabloul Mona Lisa de pe vremea lui Leonardo cu tabloul Mona Lisa de acum.

Ne putem închipui destul de uşor situaţia în care primul enunţ este adevărat, în timp ce al doilea este respins în virtutea intuiţiei[23] unei asimetrii temporale[24] pe care ar putea-o avea A. Putem observa că dacă acceptăm (3a) şi (4a), vom putea accepta şi enunţul:

(4c) A identifică tabloul de pe peretele său cu tabloul Mona Lisa de pe vremea lui Leonardo[25].

În genere, relaţia de identificare nesimetrică este tranzitivă sub restricţia că identificatorul este acelaşi iar direcţia identificării se păstrează. Formal, avem regula:

(r1) (" x)(" y)(" z)(" v)((N(x, y, z) & N(x, z, v)) ® N(x, y, v))[26]

Să privim acum din nou enunţul (2a), fără a intra deocamdată în detalii care ţin de problema identităţii persoanei şi fără a pierde din generalitate:

(2a) Tristan Tzara este identic cu Sami Rosenstock.

Fie A un individ oarecare, astfel încît A ia pe Tristan Tzara şi pe Sami Rosenstock drept doi indivizi identici, fără să ştie că este vorba de acelaşi individ. Vom exprima această situaţie printr-un enunţ obişnuit de identificare:

(5) A ia pe Tristan Tzara şi pe Sami Rosenstock drept identici.

Vom scrie:

(5) F(a, z, r)

Nu voi mai discuta cazul în care A află că numele "Tristan Tzara" şi "Sami Rosenstock" denumesc aceeaşi persoană şi le foloseşte ca fiind interşanjabile fiindcă nu mi se pare că am mai avea de a face, în acest caz, cu o identificare. Să presupunem, în schimb, că cele două nume proprii sînt înţelese diferit de către A, anume ca denumind instanţe personale determinate spaţio-temporal ale lui Tristan Tzara. "Sami Rosenstock" va denota, în acest caz, una dintre instanţele personale ale lui Tristan Tzara de dinainte să-şi ia acest pseudonim, iar "Tristan Tzara" va denota una dintre instanţele sale personale de după aceea. Enunţul (5) va fi în continuare adevărat, dar el va avea un înţeles diferit[27]. Folosind numele proprii ca denotînd instanţe personale determinate spaţio-temporal, să vedem cum ar sta lucrurile dacă identificatorul nu ar fi unul oarecare, ci Tristan Tzara[28]. Avem două enunţuri posibile:

(5a) Tristan Tzara identifică pe Sami Rosenstock cu Tristan Tzara.

(5b) Tristan Tzara identifică pe Tristan Tzara cu Sami Rosenstock.

Pentru a evidenţia mai bine faptul că ambele nume denotă instanţe personale determinate spaţio-temporal, le vom reprezenta prin simboluri diferite de cele folosite anterior, marcînd prin ordinea indicilor ordonarea temporală a instanţelor personale. În acest fel, formulele corespunzătoare pentru (5a) şi (5b) vor fi:

(5a) N(p2, p1, p2),

unde "p2" reprezintă o instanţă personală ulterioară lui "p1", aşa cum "Tristan Tzara" denotă o instanţă personală ulterioară uneia care ar fi denotată de "Sami Rosenstock", şi:

(5b) N(p2, p2, p1)

Dacă Tristan Tzara realizează identificarea în baza unei intuiţii de tip "original - copie", el va lua o instanţă personală trecută a sa ca fiind identică cu el, în acelaşi fel în care o copie e identică cu originalul, dar nu şi invers. Va fi adevărat (5a), respectiv (5a), dar nu şi (5b), respectiv (5b). Pe de altă parte, dacă Tristan Tzara va realiza identificarea în baza unei intuiţii de tip "asimetrie temporală", el va identifica instanţa sa personală prezentă cu una din trecut, dar nu şi invers. Va fi adevărat, în acest caz, (5b), respectiv (5b), dar nu şi (5a), respectiv (5a). Aşa stînd lucrurile, am fi tentaţi să considerăm drept adevărat enunţul (5), în formalizarea:

(5') F(p2, p1, p2),

datorită faptului că am luat pe (5a) şi (5b) succesiv drept adevărate şi folosind definiţia (df3). În mod obişnuit, de altfel, am accepta direct enunţul (5) în formalizarea (5'), fără a observa că acest enunţ presupune pe (5a) şi (5b) (cu formalizările adecvate). Acest lucru este discutabil[29]. În orice caz, chiar aşa fiind, trebuie să ţinem cont de faptul că discutăm cazul unui identificator real, care ar putea să accepte numai unul dintre enunţurile (5a) şi (5b). În plus, să cercetăm situaţia în care identificatorul nu ar fi Tristan Tzara, ci Sami Rosenstock[30]. Vom avea de analizat următoarele enunţuri posibile:

(5c) Sami Rosenstock identifică pe Tristan Tzara cu Sami Rosenstock.

(5d) Sami Rosenstock identifică pe Sami Rosenstock cu Tristan Tzara.

cu următoarele formalizări:

(5c) N(p1, p2, p1)

(5d) N(p1, p1, p2)

Putem vedea că, indiferent în baza căreia dintre cele două intuiţii amintite se raportează Sami Rosenstock atunci cînd realizează identificarea, el va accepta pe (5c), respectiv (5c) şi va respinge pe (5d), respectiv (5d)[31].

Se impune să facem acum cîteva observaţii. S-ar putea ridica întrebarea dacă, în acelaşi fel în care am introdus identitatea idem şi pe cea ipse ca generalizări ale unor enunţuri de identificare corespunzătoare prin (df1) şi (df2), nu am putea cumva să definim, pornind de la enunţurile de identificare nesimetrică, prin generalizare, o relaţie de "identitate nesimetrică". Probabil că unele enunţuri de identificare nesimetrică pot fi generalizate. Dacă ne uităm, de pildă, la (3a'), prin care am formalizat enunţul (3a), am putea probabil accepta şi formula:

(3a'') (" x)N(x, p, m),

care ne spune că oricine ar identifica tabloul de pe peretele lui A cu tabloul Mona Lisa. Este desigur posibil să existe o persoană care nu realizeze această identificare, dar cînd facem generalizarea respectivă nu ţinem cont de asemenea cazuri izolate, aşa cum nici mai înainte nu am ţinut cont[32]. Pentru alte enunţuri de identificare nesimetrică este însă mai dificil să vorbim despre o generalizare. Dacă privim formulele (5a), (5b), (5c) şi (5d), vom vedea că ele au o caracteristică aparte. Unul dintre simbolurile folosite apare de două ori, odată în prima poziţie şi a doua oară fie în a doua, fie în a treia. De altfel, o altă alternativă nu există, fiindcă repetarea unui simbol în poziţiile doi şi trei, într-o formulă de tipul N(a,b,b), ar face ca formula respectivă sa fie lipsită de sens. În genere, putem formula pentru N regula:

(r2) (" x)(" y)~N(x, y, y),

iar pentru F putem formula regula:

(r3) (" x)(" y)~F(x, y, y).

Vom numi enunţurile care primesc o formalizare în cadrul căreia unul dintre simboluri apare repetat, enunţuri de identificare internă, sau vom spune că avem un identificator intern, iar celelalte enunţuri de identificare nesimetrică, cele care nu primesc o formalizare de acest fel, le vom numi enunţuri de identificare externă. În unele cazuri de identificare nesimetrică poate exista o diferenţă constantă între identificarea internă şi cea externă, astfel încît să nu putem face nici un fel de generalizare[33]. De pildă, să ne uităm din nou la (5c), un enunţ de identificare internă pe care l-am considerat adevărat. Dacă avem în vedere însă un identificator extern oarecare din zilele noastre, A, este foarte probabil că el fie nu ar identifica nesimetric ci în maniera descrisă prin (5) (înţelegînd că ambele nume denotă instanţe personale determinate spaţio-temporal[34])), fie, dacă ar face-o, ar face-o mai degrabă potrivit enunţului:

(5c') A identifică pe Sami Rosenstock cu Tristan Tzara.

adică:

(5c') N(a, p1, p2)

Atunci, chiar dacă întreg universul nostru de discurs s-ar restrînge la persoana lui Tzara, respectiv diferitele sale instanţe personale şi A, respectiv la diferite instanţe personale ale lui A dintre care nici una să nu fie contemporană cu Sami Rosenstock (o instanţă personală a poetului de pe vremea cînd nu îşi luase pseudonimul "Tristan Tzara"), aceasta pentru a nu complica lucrurile, tot nu am putea formula prin generalizare un enunţ de identitate nesimetrică privitor la două instanţe personale ale lui Tzara la care să ne referim prin numele "Tristan Tzara" şi respectiv "Sami Rosenstock".

Rezultatele analizei noastre sînt, pe scurt, următoarele: am deosebit trei tipuri de enunţuri de identificare, redate prin formule de forma (f), (d) şi (n), în cadrul cărora apar predicatele F, D, şi N. Dintre acestea, F satisface regulile (r1')[35] şi (r3), iar N satisface regulile (r1) şi (r2). În plus, F are o simetrie parţială pentru ultimele două locuri ale sale. Am mai introdus ipoteza că putem considera predicatele N şi D drept primitive şi să-l introducem pe F prin definiţia (df3). Pentru orice enunţ de identificare am convenit să-l numim un enunţ de identificare internă atunci cînd, cu excepţiile arătate de (r2) şi (r3), unul dintre simbolurile folosite în formalizarea enunţului respectiv apare de două ori. În fine, am arătat cum putem introduce un predicat al identităţii ipse, S, pornind de la D, prin definiţia (df2), şi un predicat al identităţii idem, I, pornind de la F, prin definiţia (df1), acceptînd că am putea introduce în mod similar un predicat al identităţii nesimetrice, fie acesta M, pornind de la N, printr-o definiţie de forma:

(df4) (" x)(" y) M(x,y) =df (" z)(" x)(" y)N(z, x, y),

sub rezerva că deosebirile constante între identificarea internă şi cea externă, în acest caz, ar putea împiedica uneori generalizarile (în genere, vom considera cazurile în care nu putem generaliza enunţurile de identificare pentru a obţine enunţuri de identitate drept cazuri de identitate indeterminată[36]).

Să încercăm să cercetăm, în continuare, în cîte feluri putem pune întrebări privitoare la identitatea persoanei şi dacă nu cumva formularea confuză a unor întrebări nu a fost pricina unor controverse care au apărut cu privire la acest subiect.

Sub titlul generic: "problema identităţii persoanei", intră de fapt o serie de probleme. Considerăm aici că toate aceste probleme privesc specificarea condiţiilor în care poate fi validat unul sau altul dintre enunţurile de identitate, respectiv identificare, privitoare la persoane. După cum am sugerat şi mai înainte, putem lua cuvîntul "persoană" fie pentru a ne referi la un individ, fie pentru a ne referi la o instanţă personală a sa, determinată spaţio-temporal[37]. Astfel, fie a un individ oarecare şi a1, a2,..., an diferite instanţe personale ale sale la momentele t1, t2,..., tn, putem cerceta condiţiile de validare ale unui enunţ reprezentat formal prin:

(i1) S(a),

adică (" x)D(x, a),

sau pe cele ale unui enunţ formalizabil prin:

(i2) S(ak),

adică (" x)D(x, ak)[38].

Ne vom întreba, cu alte cuvinte, fie în ce constă identitatea unei persoane ca individ, fie în ce constă identitatea unei persoane ca instanţă determinată spaţio-temporal, înţelegînd identitatea ca pe o proprietate (nu neapărat cea a ipseităţii). Cîteva poziţii filosofice asupra identităţii persoanei pot fi înţelese ca încercări de a preciza condiţiile de validare pentru (i1)[39], în timp ce (i2) pare să fie mai puţin semnificativ.

În mod asemănător, putem cerceta condiţiile de validare ale unor enunţuri reprezentate prin formulele:

(i3) I(a, b),

unde "a" trimite la individul a, iar "b" la un alt individ, b, şi:

(i4) I(ak, am),

unde "ak" şi "am" denumesc două instanţe diferite ale lui a.

Interesul pentru (i4) ia forma unei întrebări importante pentru tema identităţii persoanei: "În ce constă identitatea unei persoane de-a lungul timpului?", întrebare care poate fi explicitată, ţinînd cont şi de faptul că (i4) reprezintă generalizarea unor enunţuri de identificare, prin:

(i4) "Cum identificăm diferitele instanţe ale unei persoane, de-a lungul timpului?"

Interesul pentru (i3) ar fi legat de întrebări de forma: "În ce constă identitatea a două persoane diferite?", sau (dat fiind că (i3) este echivalentă cu (" x)F(x, a, b)): "Cum identificăm între două persoane diferite?". Deşi asemenea întrebări sînt aproape inexistente în discuţiile identităţii persoanei, se confundă uneori între (i3) şi (i4) atunci se oferă contraexemple la răspunsurile propuse pentru (i4). Pentru a lua un caz, unul dintre contraexemplele oferite, cu titlu de experiment mental, la teza că sînt suficiente criterii corporale (corpul, creierul ş.a.m.d.) pentru a identifica în genere o instanţă personală ulterioară cu una precedentă este următorul[40]: să presupunem că dl. A foloseşte un mijloc de transport de tipul aparatului de teleportare din Star Trek (corpul său este descompus în locul de plecare, informaţia - pînă la nivel celular - este transmisă la destinaţie, unde corpul său este recompus dintr-o materie organică potrivită); vom spune că instanţa personală ak+1 a lui A de la destinaţie este identică cu instanţa personală ak a lui A de la plecare, cu alte cuvinte vom accepta un enunţ de tipul (i4), deşi nu putem folosi pentru identificare criterii corporale. Acest contraexemplu a fost discutat şi respins în maniera următoare: să ne închipuim acelaşi exemplu cu o mică diferenţă: corpul lui A nu mai este distrus, chiar dacă o replică a lui A[41], să o numim B, este constituită la punctul de destinaţie. De această dată avem de a face cu doi indivizi diferiţi, astfel încît nu vom mai spune că replica lui A este identică cu A. Vom respinge, cu alte cuvinte, un enunţ de felul lui (i3). Dar făcînd astfel am folosit criterii corporale. Observăm aici cum în discutarea contraexemplului respectiv se confundă între (i3) şi (i4)[42].

O altă confuzie care se face, deşi mai rar, în discutarea problemei identităţii persoanei este cea între chestiuni care privesc enunţuri de tipul (i1) şi chestiuni care privesc enunţuri de tipul (i4). În capitolul 27 din Essay Concerning Human Understanding, John Locke pare să accepte o teză reconstruibilă în forma:

(l) Pentru orice persoană, a, S(a) dacă şi numai dacă a este conştient de sine[43].

Locke discută o posibilă obiecţie la (l): s-ar putea spune că lucrurile nu stau astfel, deoarece în somn nu sîntem conştienţi de noi înşine. Dar această obiecţie pare să privească mai degrabă formularea unor criterii pentru validarea unui enunţ de tipul (i4), căci ea priveşte identificarea diferitelor instanţe personale şi nu proprietatea unui individ de a avea o identitate. Hume formulează o obiecţie asemănătoare, spunînd că "nu sîntem în fiecare clipă intim conştienţi de ceea ce numim Eul nostru"[44]. De altfel, Hume pare să accepte o teză de forma:

(h) Pentru o persoană oarecare, a, S(a) dacă şi numai dacă oricare ar fi ak şi am, două instanţe personale ale lui a, este cazul că I(ak, am),

ceea ce ar duce tocmai la imposibilitatea de a mai distinge între (i1) şi (i4). În genere, se acceptă astăzi o distincţie între întrebări privitoare la enunţuri ce pot primi formalizări de felul (i1) şi întrebări privitoare la enunţuri ce pot fi formalizate prin (i4). În cele ce urmează vom discuta numai de identificarea instanţelor personale de-a lungul timpului.

Dacă avem în vedere identificarea asimetrică, trebuie să deosebim între (i4) şi:

(i5) M(ak+i, ak),

sau:

(i6) M(ak, ak+i).

Într-adevăr, să presupunem că discutăm diferite cazuri în care am folosi drept criteriu de identificare memoria. Dacă vrem să validăm enunţuri de tipul (i4) folosind acest criteriu, trebuie în principiu să acceptăm o teză de forma:

(m) Pentru oricare două instanţe personale ale lui a, anume ak şi am, I(ak, am) dacă şi numai dacă ak are aceleaşi amintiri cu am.

Să presupunem că ak este o instanţă personală ulterioară[45] lui am. Mai mult, să presupunem că ak are toate amintirile lui am. Nu vom putea însă să spunem, nici măcar în acest caz, că ak este identic cu am, pentru simplul motiv că am, fiind o instanţă personală anterioară lui ak, nu poate avea toate amintirile lui ak. În fapt, nu putem găsi nici un caz care să satisfacă pe (m). Dacă vrem prin urmare să discutăm criteriul memoriei, va trebui să reformulăm pe (m) astfel:

(m') Pentru oricare două instanţe personale ale lui a, anume ak+i şi ak, unde ak+i este ulterior lui ak, M(ak+i, ak) dacă şi numai dacă M(mk+i, mk), unde "mk+i" stă pentru "amintirile lui ak+i" şi "mk" stă pentru "amintirile lui ak".

Dar (m') exprimă faptul că memoria este un criteriu de validare a enunţurilor de tipul (i5). Să luăm un exemplu de argumentare în cadrul căreia nu se distinge între (m) şi (m'), respectiv între (i4) şi (i5). În articolul Personal identity and individuation[46], Bernard Williams discută cazul unei persoane care pretinde, pe baza amintirilor pe care le are, că ar fi succesorul unei alte persoane, Guy Fawkes. Bernard Williams consideră că, dat fiind că memoria este singurul criteriu pentru identificare, putem cu uşurinţă imagina o situaţie în care, alături de prima persoană, mai există una care are toate amintirile lui Guy Fawkes şi pretinde că este succesorul acestuia. În acest caz, spune el, ne-ar veni greu să mai acceptăm că prima persoană este în realitate o instanţă ulterioară a lui Guy Fawkes, fiindcă dacă ar fi aşa, ambii pretendenţi fiind identici cu Guy Fawkes, ar fi identici şi între ei. Ceea ce pune în evidenţă acest caz, în opinia lui Bernard Williams, este că se poate întîmpla ca, în cazul în care folosim memoria drept criteriu de identificare, identitatea unei instanţe personale ulterioare cu una precedentă să depindă de existenţa sau inexistenţa unui succesor alternativ, ceea ce pare ciudat. Să ne întoarcem însă puţin la afirmaţia precedentă, anume că dacă atît prima persoană, să o notăm cu p1, cît şi a doua, să o notăm cu p2, ar fi într-adevăr identice cu Guy Fawkes, notat prin g, atunci ar fi identice între ele. Acest lucru ar fi valabil dacă am formaliza afirmaţia de mai sus prin enunţuri de tipul (i4). Fiindcă predicatul I este introdus prin definiţia (df1), pornind de la F, iar F satisface regula (r1') a tranzitivităţii, vom avea:

(w) (I(p1, g) & I(g, p2)) ® I(p1, p2)

Întrucît discuţia priveşte folosirea memoriei drept criteriu de identificare, afirmaţia respectivă ar trebui formalizată prin formule de tipul (i5), adică:

(w') M(p1, g) & M(p2, g),

de unde nu putem deduce I(p1, p2), fiindcă predicatul M, ca şi N, prin care a fost introdus în definiţia (df4), satisface regula (r1), exprimînd o relaţie care este tranzitivă numai într-un singur sens[47]. Exemplele de "fisiune" a persoanei (transplantul fiecăreia dintre cele două emisfere cerebrale ale unei persoane într-un corp diferit, de pildă) sînt experimente mentale în cadrul cărora ar trebui, poate, să fie distins mai bine între enunţuri de felul lui (i4) şi enunţuri de felul lui (i5) sau (i6), deşi acesta din urmă este mai puţin problematizat.

Să ne amintim acum de distincţia dintre identificarea internă şi identificarea externă, şi să observăm că, în ceea ce-l priveşte pe (i5), de pildă, putem distinge între următoarele enunţuri:

(i7) Un identificator extern b identifică o instanţă ulterioară a lui a cu una anterioară.

adică:

(i7) N(b, ak+i, ak),

(i8) O instanţă a lui a se identifică pe sine cu o instanţă anterioară a lui a.

adică:

(i8) N(ak+i, ak+i, ak),

şi:

(i9) O instanţă a lui a identifică o instanţă ulterioară a lui a cu sine.

adică:

(i9) N(ak, ak+i, ak).

Se poate întîmpla chiar ca pentru validarea enunţurilor (i7), (i8) şi (i9) să fie folosite criterii diferite. Putem ţine cont de aceste distincţii cînd discutăm unele argumente aduse în discuţie problemei identităţii personale. De pildă, înţelegînd că Locke propune memoria drept criteriu de identificare, Thomas Reid şi Joseph Butler aduc obiecţia că memoria nu satisface proprietatea tranzitivităţii (aceasta fiind considerată esenţiala pentru identitate). Anume, folosind notaţia de mai sus, putem avea o situaţie în care ak+i îşi aminteşte ce a făcut ak (la momentul tk), iar ak îşi aminteşte ce a făcut ak-i (la momentul tk-i), dar ak+i nu îşi mai aminteşte ce a făcut ak-i. Am avea, pe baza acestui caz, folosind memoria drept criteriu al identificării:

(tr) M(ak+i, ak) & M(ak, ak-i) & ~M(ak+i, ak-i),

ceea ce ar constitui o încălcare a tranzitivităţii, chiar ţinînd cont de restricţia privitoare la sensul tranzitivităţii. Dacă privim acest caz ca pe unul de identificare externă, vom avea:

(tr') N(b, ak+i, ak) & N(b, ak, ak-i) & ~N(b, ak+i, ak-i),

ceea ce ne duce la aceeaşi concluzie[48]. Dacă îl privim ca pe unul de identificare internă, cea mai potrivită formalizare va fi:

(tr'') N(ak+i, ak+i, ak) & N(ak, ak, ak-i) & ~N(ak+i, ak, ak-i),

ceea ce nu mai intră în contradicţie cu regula tranzitivităţii pentru N, în schimb face mai inteligibile obiecţiile lui Butler legate de circularitatea folosirii memoriei drept criteriu de identificare, fiindcă apar, cu privire la formula de mai sus probleme privitoare la relaţia dintre cei doi identificatori, ak+i şi ak, probleme ce revin tot la identitatea persoanei[49].

Pentru a rezuma, cel puţin unele dintre enunţurile distinse mai sus ((i1), (i4), (i5), (i7) şi (i8), de pildă) reclamă o cercetare separată privitoare la criteriile de validare a lor, iar confuzia între aceste tipuri de enunţuri, atunci cînd apare în cadrul discuţiei problemei identităţii persoanei, nu poate decît să îngreuneze cercetarea. Spunînd acest lucru nu vreau să spun că enunţurile respective sînt ireductibile unele la altele. În fapt, s-ar putea chiar să fie. Numai că acest lucru poate fi arătat numai în urma cercetării lor separate şi nu poate fi acceptat ca o supoziţie care să preceadă cercetarea. Mai trebuie să precizez că nu mi-am propus în cele de mai sus o trecere în revistă completă a chestiunilor privitoare la identitatea persoanei. Am făcut trimitere doar la unele argumente şi contraexemple pentru a ilustra diferite încălcări ale distincţiilor evidenţiate, pentru a indica felul în care aparatul formal respectiv poate fi folosit pentru o analiză locală. Întrucît tema identităţii persoanei a fost corelată uneori cu tema vieţii după moarte[50], vom cerceta sumar în cele ce urmează această chestiune din urmă sub forma unui set de întrebări subsumate celor privitoare la identitatea persoanei.

Pentru a discuta viaţa după moarte ca identitate a persoanei, să pornim de la următoarea reprezentare:

Am notat prin T axa temporală, în maniera tradiţională, prin p1, p2, şi p3 diferite instanţe personale ale unei persoane oarecare, p, unde p2 este o instanţă personală din timpul vieţii lui p, ulterioară lui p1, iar p3 este o presupusă instanţă personală de după momentul M, al morţii, ulterioară lui p2. Prin p' am notat instanţa personală imediat anterioară momentului M, iar prin p'' am notat instanţa personală presupusă imediat ulterioară momentului M. Pentru un identificator extern, r, problema revine la a realiza diferite identificări (în genere simetrice, sau cel puţin dublînd asimetria temporală), între p1 sau p2 şi p3, sau între p' şi p''. Acest caz nu este prea diferit de cel al identificărilor pe care identificatorul extern le realizează între p2 şi p1, în timpul vieţii lui p. Dacă presupunem că p3 există, de pildă, atunci vor fi folosite criterii asemănătoare. Unele complicaţii apar atunci cînd trebuie să precizăm, dacă privim identificatorul ca o instanţă determinată spaţio-temporal, care este momentul la care se realizează identificarea[51]. Ceea ce ne interesează mai mult este însă identificarea internă, pentru că îi este mai uşor unui identificator intern să presupună existenţa unei instanţe personale de tipul lui p3 şi să propună criterii de identificare în acest caz. Cîteva enunţuri privitoare la situaţia prezentată prin figura de mai sus pot părea, în acest sens, interesante pentru a fi cercetate. Le vom enumera, folosind formalizările lor:

(m1) N(p2, p3, p2)

(m2) N(p2, p2, p3)

(m3) N(p1, p3, p2)

(m4) N(p1, p2, p3)

(m5) N(p1, p', p'')

(m6) N(p1, p'', p'),

aceasta pentru a enumera numai cîteva posibilităţi. După cum se vede, situaţiile în care identificatorul ar fi p3 sau p'' fac discuţia mai dificilă, dacă nu imposibilă (trebuie să facem numeroase asumpţii privind nu numai existenţa lui p3 sau p'', ci şi privind posibilităţile pe care le-ar putea avea p3 sau p'' pentru a realiza identificări)[52]. De asemenea, putem observa că în mod obişnuit (m1) este mai susceptibil să fie discutat decît (m2). Cu alte cuvinte, o persoană se întreabă de obicei asupra condiţiilor în care o instanţă personală ulterioară ei de după momentul M îi va fi identică, si nu asupra condiţiilor în care ea va fi identică cu aceea. La fel, vom lua în considerare pentru analiză mai degrabă pe (m3) decît pe (m4) şi mai degrabă pe (m5) decît pe (m6)[53].

Să observăm acum diferenţa dintre (m1) şi (m3). Această diferenţă face posibilă o strategie de amînare a punerii problemei privitoare la viaţa după moarte. Cineva ar putea considera că răspunsul la această problemă înseamnă a găsi criterii după care validăm un enunţ de forma:

(m7) N(p', p', p''),

cu alte cuvinte, că problema priveşte numai identificarea pe care o realizează o instanţă personală a sa imediat anterioară momentului M, între sine şi o instanţă personală imediat ulterioară momentului M. (m7) diferă de (m5), de dinainte, în acelaşi fel în care (m1) diferă de (m3). Dar acum, am putea presupune că nu putem decide asupra enunţului:

(e) N(p1, p1, p'),

şi în genere, că pentru orice instanţă personală anterioară lui p', aceasta nu poate hotărî dacă este (/va fi) identică cu p' sau nu. Atunci, dat fiind că nu putem şti dinainte care dintre instanţele noastre personale vor fi p', rămîne ca problema vieţii după moarte să fie amînată perpetuu[54].

Nu am de spus prea multe la sfîrşitul acestui text. Nu sînt propuse aici, propriu-zis, soluţii, nici în ceea ce priveşte problema identităţii persoanei, nici în ceea ce priveşte problema vieţii după moarte. Am oferit numai cîteva sugestii cu privire la folosirea unui formalism apărut în urma unei analize a enunţurilor de identitate şi identificare din limbajul natural. Chiar formalismul folosit s-ar putea să aibe numeroase deficienţe. Consider totuşi importante distincţiile privitoare la identitate (folosind acum termenul într-un sens general) care au apărut pe parcursul acestei analize. Datorez mulţumiri profesorilor Adrian Miroiu şi Roger Crisp, cu care am discutat unele dintre ideile pe care le prezint aici, şi profesorului Ilie Pârvu care a coordonat această lucrare. De asemenea, trebuie să îi mulţumesc colegului meu Adrian Baboi, împreună cu care am realizat un experiment asupra identităţii personale care a dus la un rezultat neaşteptat: dată fiind o situaţie închisă cu numai două persoane, a şi b, orice criterii de identificare ar fi folosite, putem avea cazul în care, dată fiind o instanţă personală anterioară a1 a lui a, nu se poate decide între N(a, a, a1) şi N(b, b, a1). Cu alte cuvinte, într-o lume cu numai două persoane, fiecare dintre cele două persoane actuale poate pretinde în egală măsură că este continuatorul[55] uneia dintre ele fără a exista vreo posibilitate de a decide care anume este în fapt continuatorul acelei instanţe personale anterioare. Această situaţie poate oferi, am considerat, o întemeiere metafizică pentru un principiu etic precum regula de aur[56].

NOTE

[1] Folosesc distincţia dintre identitatea idem şi identitatea ipse în maniera tradiţională, care este în ultimă instanţă de provenienţă aristotelică (se poate vedea pentru aceasta: Gheorghe Ştefanov, Problema identităţii la Aristotel, Revista de filosofie Krisis, nr. 2/1995).

[2] Se poate vedea, în acest sens, dezbaterea dintre Peter Geach şi David Wiggins pe tema "relative identity". Consideraţii mai recente apar în: E. J. Lowe, Instantiation, Identity and Constitution, Philosophical Studies, nr. 44/1983.

[3] Este dificil să afirmăm că semnul "=" exprimă identitatea idem (identitate cu diferenţă numerică) atunci cînd este folosit în aritmetică. Nu putem avea două numere care să fie identice idem fiindcă oricare două numere vor fi automat diferite numeric. Pe de altă parte, tendinţa de a privi formulele aritmeticii (de tipul 2 + 2 = 4) drept tautologii fiindcă sînt reductibile la enunţuri de identitate ipse, exprimate folosind semnul "=" (pentru exemplul dat, 2 + 2 = 4 s-ar reduce la 4 = 4) este la rîndul ei discutabilă (se poate vedea în acest sens: Ludwig Wittgenstein, Philosophical Grammar, Basil Blackwell, Oxford, pp. 316-317 (în Ramsey's Theory of Identity). În fine, se poate observa că relaţia de egalitate este în acelaşi timp simetrică [(" x)(" y)(x = y ® y = x)] şi antisimetrică [(" x)(" y)((x = y & y = x) ®

(x = y))], ceea ce pare cel puţin curios.

[4] Pentru observaţia că identitatea este un predicat extralogic se poate vedea: W. V. O. Quine, Philosophy of Logic, Prentice-Hall Inc., Oxford, 1970, pp. 61-62.

[5] În: David Wiggins, Identity and Spatio-Temporal Continuity, Basil Blackwell, Oxford, 1967 [apud: Ion Vezeanu, Le principe d'identite (Memoire de Maîtrise en Philosophie de la Logique), Grenoble, 1995].

[6] Nu distingem, în cazul acestei formulări, între "principiul identitaţii indiscernabililor" şi "principiul indiscernabilităţii identicilor".

[7] Quine demonstrează (în: W. V. O. Quine, Philosophy of Logic, Prentice-Hall Inc., Oxford, 1970, pp. 61-64) în mod asemănător că pentru oricare două reprezentări simbolice diferite care satisfac principiul identităţii indiscernabililor (pii) şi reflexivitatea (r) nu există decât un singur tip de identitate pe care să-l poată exprima ambele. Să luăm, de pilda: 'x =1 y' si 'x =2 y' ca fiind aceste reprezentări. Prima dintre ele satisface (pii):

(1) ~(x =1 y & F(x) & ~F(y)).

Dacă în (1) vom substitui: F(x) / x =2 x, si: F(y) / x =2 y, vom avea:

(2) ~(x =1 y & x =2 x & ~(x =2 y)).

Dar a doua reprezentare formală a identitatii satisface (r):

(3) x =2 x,

deci o putem scoate în afara, si va ramâne:

(4) ~(x =1 y & ~(x =2 y)).

Similar, pornind de la faptul ca si prima reprezentare formala a identitatii satisface, dupa cum am presupus, pe (r) si eliminând expresia 'x =1 x' din aparitiile ei, ca lege logica, vom obtine:

(4') ~(x =2 y & ~(x =1 y)),

Iar din (4) si (4'):

(5) x =1 y « x =2 y,

ceea ce înseamna ca ori de câte ori folosim prima reprezentare a identitatii am fi putut sa o folosim si pe cealalta în loc, si atunci nu pot exista doua tipuri diferite de identitate pe care sa le exprime cele doua reprezentari, '=1' si respectiv '=2'.

[8] Cînd vorbim despre un lucru particular, o nuanţă de culoare sau orice altceva, am putea dori să spunem că lucrul este un individual sau că acea anumită nuanţă de culoare este unică. Adaugînd ipseitatea la cele spuse, nu părem să spunem ceva mai mult decît ceea ce deja am spus. Dacă dorim să spunem mai mult ar trebui probabil să adăugăm că lucrul (sau proprietatea) este diferit (diferită) de toate celalalte lucruri (sau proprietăţi) existente.

[9] A se vedea, în acest sens: Ludwig Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus, 5.4733 (în traducerea apărută la Ed. Humanitas, Bucuresti, 1991, p.95).

[10] Modalitatea obişnuită de a reprezenta formal aceasta afirmaţie ar fi să spunem că, pentru orice formulă F , a logicii predicatelor F z ş F t, unde F t se obţine din F z înlocuind pe "z" în una sau mai multe dintre apariţiile sale prin "t", iar "ş " se citeşte "daca şi numai dacă", fiind un conector logic din metalimbaj.

[11] Am putea spune, cel mult, că ambele nume trimit la acelaşi personaj, dar o asemenea formulare cere la rîndul ei unele lămuriri suplimentare (se poate vedea, de pildă: Toma Pavel, Lumi ficţionale, Ed. Minerva, Bucureşti, 1992, pp. 17-28).

[12] Într-o formulare a lui Bertrand Russell, actualizînd formalismul din Principia Matematica, avem următorul principiu al indiscernabilităţii identicilor:

13.12 |- (" x)(" y)[(x = y) ® (Fx « Fy)]

[apud: Anton Dumitriu, Istoria logicii, Editura didactica si pedagogica, Bucuresti, 1975, p.904]

[13] G. W. Leibniz - Opere filosofice, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1972 (trad.: C. Floru), p. 43-44 (în: Adevarurile prime).

[14] Am putea spune, eventual, că pentru oricare două nume, x şi y, enunţurile de acest tip exprimă intersubstituibilitatea salva veritate a lui x şi y.

[15] S-ar putea obiecta că dacă am fi analizat şi alte tipuri de enunţuri, de pildă enunţuri care să nu cuprindă doar nume proprii, ci şi descripţii (de tipul: "Tristan Tzara este fondatorul dadaismului"), rezultatul nostru ar fi fost diferit. Am mari îndoieli că lucrurile ar sta astfel. În principiu, enunţuri de tipul celui citat mai sus pot fi formalizate în acelaşi fel cu cele care cuprind doar nume proprii.

[16] O altă modalitate ar fi aceea de a considera enunţurile de identificare drept enunţuri care exprimă atitudini propozitionale (enunţuri de tipul: "a crede că "b este identic cu c" .", sau: "a ştie că "b este identic cu c" ."). În cele ce urmează va deveni mai clar motivul pentru care folosesc aici acest tip de formalizare.

[17] În Entity and Identity, de pildă, Strawson propune o interpretare a tezei lui Quine, "no entity without identity", în termenii următori: «Nu exista nimic despre care sa nu poti sa vorbesti la modul sensibil fara sa stii, cel putin în principiu, cum ar putea fi identificat.» [citat după: Contemporary British Philosphy, p. 193].

[18] În P. F. Strawson, Individuals - An Essay in Descriptive Metaphysics, Routledge, London and New York, 1990 (prima apariţie în 1959) se discută despre identificarea particularilor în termenii unei situaţii de identificare descrisă astfel: între un locutor şi un interlocutor se stabileşte o relaţie de comunicare; folosirea de catre locutor a unor referinte identificatoare (nume proprii, pronume, expresii descriptive începând cu articolul hotârât şi expresii construite cu ajutorul acestora dintîi) face posibilă identificarea particularului la care se referă locutorul. În textul de faţă nu am socotit necesară prezenţa unui locutor şi a unui interlocutor pentru identificare. Pe de altă parte, am discutat în rîndurile de mai sus enunţurile de identificare care afirmă că un identificator ia două obiecte drept identice, rămînînd ca enunţurile care afirmă că un identificator identifică un anumit obiect să fie discutate mai tîrziu.

[19] O sugestie ar fi să considerăm în acest sens identitatea ca o proprietate supervenientă - ea este atribuită de către un identificator unui obiect în virtutea existenţei altor proprietăţi pe care le are ca atare obiectul respectiv sau a unor relaţii în care intră acel obiect (pentru identitatea persoanei ca proprietate supervenientă vezi: Martine Nida-Rümelin, Eine Supervenienzthese für den Begriff der personalen Identität, The Congress of G.A.P., Leipzig Univ., 7-10 September 1994).

[20] Se poate observa că enunţul (2a) a fost analizat folosind deja ideea de identificare.

[21] Putem eventual să considerăm chiar că X foloseşte un nume propriu pentru a se referi la tabloul de pe peretele său, pentru simplificare.

[22] Această definiţie devine discutabilă dacă socotim că predicatul N este expandabil la un predicat indexabil Nj, pentru care indicele determină univoc o anumită clasă de criterii care au fost folosite pentru identificarea nesimetrică.

[23] Termenul "intuiţie" este folosit aici în sensul în care este folosit în limbajul comun, fără a avea vreo semnificaţie particulară.

[24] Ne-am putea închipui chiar situaţia în care identificatorul ar fi Leonardo însuşi. El ar accepta că chiar şi peste cîteva sute de ani tabloul Mona Lisa, orice efect ar avea trecerea timpului asupra lui, va fi identic cu tabloul pe care tocmai l-a pictat, dar va respinge ideea că tabloul tocmai pictat de el este identic cu tabloul său de peste cîteva sute de ani, măcar pentru ideea că peste cîteva sute de ani s-ar putea ca acel tablou nici să nu mai existe.

[25] Faptul că (4c) decurge logic din (3a) şi (4a) este discutabil din următorul punct de vedere: există posibilitatea ca (3a) şi (4a) să ţină în virtutea unor criterii de identificare diferite (vezi şi nota 22).

[26] În mod similar, relaţia de identificare simetrică este tranzitivă sub restricţia păstrării identificatorului, dar indiferent de sensul identificării. Scriem acest lucru prin:

(r1') (" x)(" y)(" z)(" v)((F(x, y, z) & F(x, z, v)) « F(x, y, v)).

[27] Formula care îi va corespunde va fi F(a, p2, p1). Pentru felul în care am folosit simbolurile "p1" şi "p2" vezi explicaţia din text, în continuare.

[28] Numele "Tristan Tzara" este folosit aici aşa cum s-a anunţat, anume ca desemnînd o anumită instanţă determinată spaţio-temporal a poetului din perioada în care purta deja acest pseudonim.

[29] Vezi şi nota 22.

[30] Vom face abstracţie în cele ce urmează, pentru a simplifica discuţia, de faptul că Sami Rosenstock nu ştie că îşi va lua în viitor pseudonimul "Tristan Tzara", socotind că el ar putea pur şi simplu să folosească fie un alt nume, fie o descripţie definită (pe care o vom trata aici drept nume) pentru a se referi la o instanţă personală ulterioară a sa.

[31] Acest lucru pare a fi extrem de intuitiv. Într-adevăr, dacă formulăm această problemă a identificării la persoana întîi, vom fi tentaţi să facem o afirmaţie de felul: "Persoana mea din viitor va fi identică cu mine, dar eu nu sînt identic cu cel care voi fi în viitor."

[32] Fie două produse de serie, să zicem, două monezi de aceeaşi valoare, a şi b. În mod uzual, acceptăm formula (" x)F(x, a, b), şi prin urmare acceptăm şi formula I(a,b), deşi în mod cu totul întîmplător şi izolat ar putea exista o persoană care să nu ia pe a şi b drept identice, deci ar fi cazul că ($ x)~F(x, a, b).

[33] În principiu, putem distinge şi pentru enunţurile de identificare simplă (F) şi pentru cele de identificare a unui singur obiect (D) între o identificare internă şi una externă, dar pentru aceste enunţuri nu avem în genere diferenţe semnificative între cele două tipuri de identificare, astfel încît să ne confruntăm cu probleme atunci cînd facem generalizări.

[34] Vezi nota 27.

[35] Vezi nota 26.

[36] Pentru o prezentare succintă a discuţiilor pe tema "indeterminacy of identity" se poate vedea: Terence Parsons & Peter Woodruff, Worldly indeterminacy of Identity, Proceedings of The Aristotelian Society, Vol. XCV, Part 2, 1995, pp. 171-191.

[37] John Perry, în: Can the Self divide?, Journal of Philosophy, 69 (1972), pp. 463-488 (apud.: A. J. Lyon, Problems of Personal Identity, în: G. H. R. Parkinson (ed.), An Encyclopaedia of Philosophy, Routledge, London, 1988, p. 456) face o distincţie asemănătoare, între "personal stages" şi "temporally extended continuant persons".

[38] Să observăm aici că şi atunci cînd vorbim despre identificator ca persoană, putem folosi termenul "persoană" într-unul dintre cele două feluri amintite: ca desemnînd un individ sau ca desemnînd o anumită instanţă personală determinată spaţio-temporal.

[39] Acesta este felul în care înţeleg teza identităţii narative exprimată de Alasdair MacIntyre (vezi: Alasdair MacIntyre, After Virtue, Notre Dame (Indiana), Notre Dame University Press, 1984, Cap. 15, pp. 216-218) şi Paul Ricoeur (vezi, de pildă: Paul Ricoeur, Identitatea Narativă în: Revista de filosofie Krisis, nr. 2/1995, pp. 80-86, trad. Lucian Popescu) sau unele formulări ale lui David Bohm (vezi: David Bohm, Tought as a System, Routledge, London, New York, 1994, p. 167: "I'm saying that the system gives you the identity. Without the system you would have no identity. The whole system of thought spread over the world is what gives you your identity, your place in the world and so forth. If there were no system, how could you sustain that identity?"). Vezi şi nota 19.

[40] Pentru descrierea unui caz asemănător, vezi: A. J. Lyon, Problems of Personal Identity, în: G. H. R. Parkinson (ed.), An Encyclopaedia of Philosophy, Routledge, London, 1988, p. 455.

[41] În termenii lui Noonan, "a Parfitian survivor" (vezi: Harold Noonan, Personal Identity, Oxford University Press, Oxford, 1991, par. 1.15).

[42] O modalitate mai bună, probabil, de a discuta acest contraexemplu ar fi următoarea: Să privim o formulare generală pentru teza corporalităţii: I(ak, ak+i) dacă şi numai dacă corpul lui ak+i este identic cu corpul lui ak. Cînd spunem "corpul lui ak+i este identic cu corpul lui ak" am putea foarte bine să avem în vedere o identitate idem, adică situaţia în care cele două corpuri sînt identice în toate privinţele, dar diferite numeric. Or, tocmai acesta este cazul şi pentru exemplul prezentat, astfel încît putem spune că folosim criterii corporale şi în acest caz.

[43] În formularea lui Locke: "since consciousness always accompanies thinking, and it is that which makes every one to be what he calls self, and thereby distinguishes himself from all other thinking things: in this alone consists personal identity."

[44] David Hume, Despre identitatea personală, în Revista de filosofie Krisis, nr. 2/1995, p. 72 (trad. Ovidiu Grama şi Sorin Vladoi după: David Hume, A Treatise of Human Nature, Penguin Books, London, 1985, Book I, Part IV, Section VI şi Apendix).

[45] Pentru o legătură cu terminologia existentă, probabil sensul în care foloseşte Robert Nozick termenul de "continuator" este destul de apropiat de sensul în care se discută aici despre "o instanţă personală ulterioară" (pentru o prezentare destul de accesibilă a teoriei identităţii persoanei a lui Nozick din Philosophical Explanations se poate vedea: Florin Vlădoi, Identitatea Eului, Revista de filosofie Krisis, nr. 2/1995, pp. 42-54.)

[46] Apare iniţial în: Proceedings of The Aristotelian Society, 57, 1956-57, pp. 229-252.

[47] Dacă privim situaţia de la (w') în termenii identificării, nu ai identităţii (vezi (i7), (i8) şi (i9) mai jos în text), vom putea scrie:

(w'') N(p1, p1, g) & N (p2, p2, g),

şi să adăugăm, cu privire la relaţia dintre p1 şi p2, următoarea formulă:

(w''') N(p1, p2, p1) & N(p2, p1, p2),

care exprimă faptul că fiecare dintre cele două persoane, probabil în virtutea unei intuiţii de tip "original-copie", o socoteşte pe cealaltă ca fiind identică cu sine, dar nu invers.

[48] Vezi regula (r1), la pagina 16, în acest text.

[49] Se poate observa că dacă îi socotim pe ak+i şi ak idem-identici, (tr'') devine din nou o încălcare a tranzitivităţii.

[50] Vezi, de pildă: Jeffrey Olen, Personal Identity and Life after Death, în: Louis P. Pojman (ed.), Philosophy of Religion: An Anthology, Wadsworth Publishing Company, Belmont, California, 1987, pp. 343-353.

[51] Am putea presupune, la fel de bine, că ea se realizează după un moment M', al morţii lui r, de către o instanţă personală r3 a lui r, contemporană cu p3.

[52] Cu titlu de probă, am putea exprima o regulă de felul următor: N(p2, p2, p3) ® N(p3, p2, p3), fără a putea însă să precizăm dacă p2 şi p3 realizează identificarea după aceleaşi criterii sau nu. De altfel, se poate ca reciproca să nu fie valabilă.

[53] În acest ultim caz s-ar putea spune că, dată fiind distanţa foarte mică de timp dintre p' şi p'', (m5) şi (m6) nu diferă în fapt de F(p1, p', p''). Acest lucru mi se pare discutabil, dar nu voi intra în amănunte acum.

[54] O discuţie paralelă ar putea fi desfăşurată cu privire la (m6) şi un enunţ de forma:

(m8) N(p', p'', p'),

păstrînd observaţia asupra caracterului nedecis al lui (e).

[55] Vezi nota 45.

[56] Vezi, de pildă: Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p.48, nota de subsol, pentru distincţia lui Kant între imperativul categoric şi regula de aur.