1. După ce filosofii au stabilit să se îndrepte către Londra în dimineaţa următoare, ne-am adunat în zorii zilei în bibliotecă. Alciphron a început declarându-şi sinceritatea, asigurându-ne că a luat în considerare într-un mod matur şi cu o minte lipsită de prejudecăţi tot ceea ce se spusese cu o zi înainte. A adăugat că nu putea nega faptul că a fost produse anumite raţiuni pentru a îmbrăţişa credinţa creştină. Dar, a spus el, aceste raţiuni fiind doar probabile, ele nu pot prevala în faţa demonstraţiei şi a certitudinii absolute.

Alciphron: Prin urmare, dacă pot demonstra că religia dumneavoastră este un lucru în întregime absurd şi inconsistent, argumentele probabile pe care le aduceţi în apărarea ei îşi vor pierde forţa, iar cu aceasta şi orice drept de a li se răspunde sau a fi luate în considerare. Mărturiile concordante ale martorilor sinceri şi capabili au fără îndoială mare greutate în viaţa oamenilor. Pot conveni că lucruri ce par ciudate şi de nedesluşit judecăţii sau experienţei omeneşti pot reclama asentimentul nostru doar din acest motiv. Şi voi concede, de asemenea, că este posibil ca o tradiţie să fie transmisă ca evidentă din punct de vedere moral pe parcursul multor secole. Dar în acelaşi timp îmi veţi concede şi dumneavoastră că un lucru fals în mod palpabil şi demonstrabil nu are a fi admis indiferent de mărturiile în favoarea lui, mărturii care nici în cel mai bun caz nu echivalează cu o demonstraţie. Pentru a vorbi direct, nici o mărturie nu poate da sens unui nonsens; nici o evidenţă morală nu poate face contradicţiile să devină consistente. Luaţi deci aminte că întrucât tăria cauzei pe care o susţin nu depinde de observaţii critice privitoare la istorie, cronologii sau limbaje, ea nici nu are să fie decisă prin acestea. Nu trebuie să vă miraţi dacă acelaşi soi de tradiţie şi judecată morală ce guvernează acceptul nostru în privinţa chestiunilor de istorie civilă sau naturală nu va fi admisă drept garanţie suficientă pentru absurdităţile metafizice şi imposibilităţile absolute. Lucrurile obscure şi de nedesluşit din viaţa oamenilor sau funcţionarea naturii pot fi totuşi posibile şi, dacă sunt bine atestate, le putem da asentimentul. Dar asentimentul religios sau credinţa se poate arăta că sunt, în însăşi natura lor, impracticabile, imposibile şi absurde. Acesta este motivul principal al necredinţei. Aceasta este citadela şi fortăreaţa noastră. Ea poate fi, într-adevăr, graţios decorată printr-o vastă erudiţie, dar dacă aceste ornamente sunt demolate, ea rămâne în sine şi prin propria sa tărie de nedoborât.

Euphranor: Aceasta, trebuie recunoscut, reduce cercetarea noastră la o sferă mult mai îngustă. Fă lămurit ceea ce spui, nimic mai mult, şi nu voi mai avea nimic de zis.

Alc.: Ia aminte atunci că mintea superficială a omului de rând, întrucât rămâne doar la suprafaţa exterioară a lucrurilor şi le consideră doar în mare, poate fi uşor păcălită. De aici o reverenţă oarbă faţă de credinţa religioasă şi mister. Dar atunci când un filosof perspicace ajunge să disece şi să analizeze aceste chestiuni, impostura iese direct la iveală. Iar fiindcă el e lipsit de orbire, nu are nici un fel de consideraţie faţă de noţiunile goale sau, pentru a vorbi mai corect, faţă de astfel de simple forme de vorbire ce nu înseamnă nimic şi nu sunt de folos omenirii.

2. Cuvintele sunt semne - ele stau sau ar trebui să stea pentru idei, având semnificaţie doar în măsura în care le sugerează. Iar cuvintele ce nu sugerează nici o idee nu au semnificaţie. Cel ce anexează o idee clară fiecărui cuvânt pe care îl foloseşte vorbeşte cu sens, dar acolo unde aceste idei lipsesc vorbitorul rosteşte nonsensuri. Pentru a cunoaşte prin urmare dacă discursul oricărui om nu este fără sens şi lipsit de semnificaţie nu trebuie decât să punem deoparte cuvintele şi să luăm în considerare ideile sugerate de ele. Oamenii, nefiind capabili să-şi comunice în mod direct ideile unii altora, sunt obligaţi să recurgă la semne sensibile sau cuvinte. Folosul acestora este să trezească în auditoriu acele idei care sunt în mintea vorbitorului, iar dacă eşuează să realizeze aceasta atunci nu servesc nici unui scop. Cel ce gândeşte într-adevăr are în minte un şir de idei ce se succed una alteia şi sunt conectate, iar atunci când se exprimă printr-un discurs fiecare cuvânt îi sugerează celui ce aude sau citeşte o idee distinctă. Acesta, prin acest mijloc, va avea în minte acelaşi şir de idei cu cel din mintea vorbitorului sau scriitorului. Atâta timp cât este produs acest efect discursul este inteligibil, are sens şi înţeles. De aici urmează că oricui se poate presupune că înţelege ce citeşte sau aude trebuie să îi apară în minte un şir de idei ce corespunde şirului de cuvinte citite sau auzite.

Aceste adevăruri triviale, cu care oamenii sunt gata să fie de acord în teorie, sunt prea puţin frecventate în practică, meritând, prin urmare, să fie aprofundate şi inculcate chiar dacă sunt evidente şi irefutabile. Oamenii se feresc în genere să gândească, deşi sunt suficient de apţi să întreţină discursuri - pentru ei sau pentru ceilalţi -, iar efectul este că minţile lor înmagazinează mai degrabă nume decât idei, coaja ştiinţei şi nu miezul. Şi totuşi aceste nume fără înţeles produc adesea diferenţieri şi partizanat, fac subiectul disputelor lor, stârnindu-le zelul. Aceasta este cauza cea mai generică a erorii şi nu influenţează doar minţile comune. Chiar şi cei ce trec drept filosofi învăţaţi şi cu mintea ascuţită se dedică adesea numelor în locul lucrurilor sau ideilor, fiind consideraţi cunoscători atunci când doar pronunţă cuvinte grele dar fără înţeles.

3. Cu toate acestea este evident că întrucât cunoaşterea este perceperea conexiunilor sau a dezacordului între idei, cel ce nu percepe distinct ideile simbolizate de termeni în aşa fel încât să-şi formeze o propoziţie mentală care să corespundă celei verbale nu e posibil să aibă cunoaştere. Nu se poate spune nici că are o opinie sau credinţă. Acestea presupun un asentiment mai slab, dar tot faţă de o propoziţie, ai cărei termeni sunt înţeleşi tot la fel de clar, chiar dacă acordul sau dezacordul ideilor s-ar putea să nu fie la fel de evident ca în cazul cunoaşterii. Aş spune că asentimentul de orice grad, fie că este fondat pe raţiune sau pe autoritate, de mai mare sau mai mică crezare, este un act intern al minţii ce vizează ideile ca obiecte proprii, fără de care nu poate exista cunoaştere, credinţă ori opinie. Putem probabil stârni praful cu dispute despre susţineri pur verbale dar nu ar fi aceasta, in fond, doar o frivolitate? Iar acestea nu le vom accepta oare pentru întreaga învăţătură şi ştiinţă omenească, în cadrul căreia e admisă metoda de demascare a unei doctrine sau susţineri prin dezbrăcarea ei de cuvinte şi examinarea ideilor din spatele acestora, dacă există sau nu cumva lipsesc? Aceasta este adesea calea cea mai scurtă pe care o găsim pentru a pune capăt disputelor, dispute care altfel ar putea creşte şi s-ar putea multiplica fără sfârşit, cei aflaţi în dispută neînţelegându-se reciproc, şi neînţelegând nici măcar propria poziţie. Ar fi fără rost să ilustrez ceea ce este admis de către toţi oamenii înzestraţi cu gândire. Întreprinderea mea va fi doar aceea de a aplica toate acestea în cazul de faţă. Presupun că nu trebuie să mă străduiesc să arăt că aceleaşi reguli are raţiunii şi bunului simţ ce se aplică în toate celelalte domenii ar trebui să îşi găsească locul şi în religie. Iar în ce îi priveşte pe cei ce consideră că credinţa şi raţiunea sunt două ţinuturi distincte şi ar dori să ne facă să gândim că bunul simţ nu are ce căuta tocmai acolo unde e mai mare nevoie de el, sunt hotărât să nu argumentez niciodată împotriva unor astfel de oameni, lăsându-i în posesia netulburată a prejudecăţilor lor.

[...]

5*[2]. Aceeaşi metodă de a raţiona poate fi aplicată de către orice om de bun simţ pentru a respinge majoritatea tuturor celelalte articole ale credinţei creştine. Nu trebuie, prin urmare, să vă miraţi dacă un om ce se bazează pe astfel de temeiuri solide, pe principii atât de clare şi de evidente, va fi surd la tot ceea ce puteţi spune pornind de la evidenţa morală sau de la argumente probabile ce nu reprezintă nimic atunci când sunt puse în balanţă cu demonstraţiile.

Euph.: Cu cât e mai multă lumină şi forţă în aceste discurs, cu atât te faci mai vinovat de faptul că nu l-ai rostit mai curând. În ce mă priveşte, n-ar fi trebuit să rostesc niciodată vreun cuvânt împotriva evidenţei. Permite-mi însă să văd dacă te înţeleg corect. Spui că fiecare cuvânt dintr-un discurs inteligibil trebuie să stea pentru o idee, iar cu cât ideile sunt aprehendate într-un mod mai clar şi mai distinct, discursul are tot pe atâta înţeles, înţeles fără de care ar fi lipsit de folos şi semnificaţie.

Alc.: Da.

Euph.: De pildă, atunci când aud pronunţate cuvintele "om", "triunghi", "culoare", ele trebuie să stârnească în mintea mea idei distincte ale acelor lucruri ale căror semne sunt, altminteri nu se poate spune că le înţeleg.

Alc.: Corect.

Euph.: Iar aceasta este unica folosire adevărată a limbajului?

Alc.: Este ceea ce afirm.

Euph.: Dar nu sunt conştient, de fiecare dată când apare cuvântul "om" în lectură sau conversaţie, că acea idee distinctă de om este trezită în mintea mea. De pildă, atunci când citesc în Epistola Sfântului Paul către Galateeni aceste cuvinte: "Dacă un om se gândeşte că este ceva atunci când nu este nimic, se amăgeşte singur"[3] îmi pare că prind forţa şi înţelesul acestei propoziţii, deşi nu îmi înfăţişez ideea distinctă particulară a unui om.

Alc.: E foarte adevărat că nu îţi formezi în minte ideea particulară a lui Peter, James sau John, a unui om alb sau negru, înalt sau scund, gras sau slab, drept sau cocoşat, înţelept sau prost, treaz sau adormit, ci ideea generală abstractă de om, detaşată de toate formele, mărimile, compunerile din părţi, pasiunile, facultăţile şi orice circumstanţă individuală şi excluzându-le pe toate. Pentru a explica această chestiune mai pe deplin, trebuie să înţelegi că există în mintea omenească o facultate a contemplării naturii generale a lucrurilor, separate de toate acele particularităţi care îi disting pe indivizi unul de celălalt. De exemplu, în cazul lui Peter, James şi John, poţi observa la fiecare o anumită colecţie de proprietăţi - statură, figură, culoare şi alte proprietăţi caracteristice - prin care sunt cunoscuţi fiecare în parte, distingându-se de toţi ceilalţi oameni şi fiind, dacă pot spune astfel, individuaţi. Lăsând acum în afara ideii de om ceea ce este caracteristic fiecărui individ şi păstrând doar ceea ce este comun tuturor oamenilor, îţi formezi ideea abstractă universală de om sau de natură umană, idee ce nu include nici o statură, formă, culoare sau altă calitate particulară, fie a minţii, fie a corpului. În aceeaşi manieră, poţi observa că triunghiurile particulare diferă unul de altul, după cum laturile lor sunt egale sau inegale iar unghiurile lor sunt mai mari sau mai mici; de unde şi sunt numite echilaterale, isoscele sau scalene, obtuzunghice, ascuţitunghice sau dreptunghice. Dar mintea, excluzând din ideea triunghiului toate aceste proprietăţi şi distincţii caracteristice, închipuie o idee abstractă generală a unui triunghi care nu este nici echilateral, nici isoscel şi nici scalen, nici obtuzunghic, nici ascuţitunghic, nici dreptunghic, ci toate acestea şi totodată nici una dintre ele[4]. La fel se poate spune şi despre ideea abstractă generală de culoare, care este ceva distinct de albastru, roşu, verde, galben şi orice altă culoare particulară, excluzându-le pe toate, incluzând doar acea esenţă generală în care ele concordă. Iar ceea ce s-a spus despre aceste trei nume generale şi ideile pentru care stau poate fi aplicat la toate celelalte. Căci trebuie să ştii că întrucât lucrurile sau ideile particulare sunt infinite, dacă fiecare ar fi simbolizat sau semnificat de un nume propriu distinct, cuvintele ar fi trebuit să fie nenumărate iar limbajul ar fi ajuns un lucru imposibil, fără sfârşit. Aşa se întâmplă că apelativele sau numele generale nu stau direct şi în mod propriu pentru idei particulare, ci pentru idei generale abstracte pe care nu eşuează să le stârnească în minte ori de câte ori sunt folosite cu un scop semnificativ. Iar fără aceasta nu ar putea exista comunicare sau sporire a cunoaşterii şi nici lucruri precum o ştiinţă universală sau orice fel de teoreme. Acum, pentru înţelegerea oricărei propoziţii sau a oricărui discurs este suficient ca prin acestea în mintea ta să fie stârnite ideile distincte ce corespund celor ale vorbitorului, indiferent dacă ideile stârnite astfel sunt particulare sau doar idei generale şi abstracte. Întrucât însă acestea din urmă nu sunt atât de vădite şi familiare minţilor vulgare, se întâmplă că un om poate să creadă că nu are nici o idee atunci când nu are nici o idee particulară. Dar adevărul este că aveai ideea generală abstractă de om în cazul de mai înainte, când credeai că nu ai nici o idee. În aceeaşi manieră, atunci când se spune că cele trei unghiuri ale unui triunghi sunt egale cu două unghiuri drepte, sau că culoarea este obiectul vederii, este evident că cuvintele nu stau pentru cutare sau cutare triunghi ori culoare, ci pentru idei generale abstracte, excluzând tot ceea ce le este caracteristic individualilor şi cuprinzând doar natura universală comună întregului gen al triunghiurilor sau celui al culorilor.

6*. Euph.: Spune-mi, Alciphron, sunt acele idei generale abstracte clare şi distincte?

Alc.: Sunt clare şi distincte mai presus de toate celelalte, fiind singurul obiect propriu al ştiinţei, care este în întregime aplecată asupra studiului universaliilor.

Euph.: Şi nu crezi că este foarte posibil pentru orice om să ştie dacă are sau nu cutare ori cutare idee clară şi distinctă?

Alc.: Fără îndoială. Pentru a cunoaşte aceasta e nevoie doar să îşi examineze propriile gânduri şi să privească în propria sa minte.

Euph.: Dar uitându-mă în mintea mea eu nu găsesc că am sau că pot avea aceste idei abstracte generale de om sau triunghi mai înainte amintite, sau pe cea de culoare separată de toate culorile particulare[5]. Deşi îmi închid ochii şi fac cele mai mari eforturi şi reflectez la tot ceea ce se petrece în propria mea minte, găsesc că e de-a dreptul imposibil să îmi formez astfel de idei.

Alc.: A reflecta cu atenţia cuvenită şi a îţi întoarce mintea în interior asupra ei însăşi este o sarcină dificilă şi nu un talent pe care îl deţine oricine.

Euph.: Fără a insista asupra a ceea ce ai admis deja, şi anume că oricine poate cu uşurinţă cunoaşte pentru sine dacă are cutare ori cutare idee sau nu, sunt tentat să gândesc că nimeni altcineva nu îşi poate forma aceste idei în mai mare măsură decât mine. Fii bun, Alciphron, care sunt acele lucruri pe care le-ai numi absolut imposibile?

Alc.: Cele ce ar cuprinde o contradicţie.

Euph.: Îţi poţi închipui o idee a ceva ce cuprinde o contradicţie?

Alc.: Nu pot.

Euph.: În consecinţă, dacă un lucru este imposibil, nu îţi poţi forma o idee pentru el.

Alc.: Cu asta sunt de acord.

Euph.: Dar poate exista în realitate o culoare sau un triunghi precum sunt cele ale căror idei generale abstracte le-ai descris?

Alc.: Este absolut imposibil ca astfel de lucruri să existe în natură.

Euph.: Nu ar trebui, atunci, să decurgă de aici că ele nu pot exista în minte, sau, în alte cuvinte, că nu poţi concepe sau închipui o idee pentru ele?

Alc.: Se pare, Euphranor, că nu distingi între intelectul pur şi imaginaţie. Ideile generale abstracte le iau drept obiecte ale intelectului pur, care le poate concepe deşi ele nu pot fi probabil imaginate.

Euph.: Nu îmi pare că pot concepe sau închipui, prin nici o facultate, fie ea a intelectului sau a imaginaţiei, o idee pentru ceva care este imposibil şi cuprinde o contradicţie. Şi îmi este foarte greu să-mi explic cum de admiţi asta în cazurile obişnuite, atunci când construieşti un argument împotriva credinţei religioase şi adevărurilor revelate.

7*. Alc.: Trebuie să fie vreo greşeală aici. Cum e posibil să existe cunoaştere generală fără propoziţii generale, iar acestea fără nume generale ce nu pot exista în lipsa ideilor generale, pentru care stând, devin generale?

Euph.: Dar nu s-ar putea ca cuvintele să devină generale fiind făcute să stea fără discriminare pentru toate ideile particulare care printr-o asemănare mutuală aparţin aceluiaşi gen, fără intervenţia vreunei idei generale abstracte?

Alc.: Nu există idei generale?

Euph.: Nu am putea să admitem ideile generale, fără însă a admite că sunt produse prin abstracţie, sau fără a accepta idei generale abstracte? Mie îmi pare că o idee particulară poate deveni generală fiind folosită în aşa fel încât să stea pentru sau să reprezinte alte idei. Iar cunoaşterea generală se apleacă asupra studiului semnelor sau ideilor generale, făcute să fie astfel prin semnificaţia lor şi fiind considerate mai degrabă în capacitatea lor relaţională, drept substitute pentru altceva şi nu de dragul lor ori pentru propria lor natură. O linie neagră lungă de un inch[6], de pildă, deşi este în sine particulară, poate deveni universală, fiind folosită ca semn stând pentru orice linie.

Alc.: Eşti atunci de părere că cuvintele devin generale prin faptul că reprezintă un număr nedefinit de idei particulare?

Euph.: Aşa îmi pare.

Alc.: Prin urmare, ori de câte ori aud un nume general, se presupune că acesta stârneşte o anumită idee particulară a speciei respective în mintea mea?

Euph.: Nici asta nu pot spune. Fii bun, Alciphron, îţi pare necesar ca ori de câte ori apare cuvântul "om" în lectură sau discurs să trebuiască să îţi formezi în minte ideea unui anumit om?

Alc.: Sunt de acord că nu este. Negăsind întotdeauna idei particulare sugerate de cuvinte am fost condus să cred că aveam idei generale abstracte sugerate de acele cuvinte. Iar aceasta este opinia tuturor oamenilor raţionali ce se pun de acord că unica utilizare a cuvintelor este să sugereze idei. Şi, într-adevăr, ce altă utilizare le-am putea atribui?

5. Euph.: Oricare ar fi utilizarea cuvintelor sau numelor, nu aş putea crede niciodată că utilizarea lor e să realizeze lucruri imposibile. Să cercetăm atunci care este şi să vedem dacă nu putem lămuri în privinţa practicii noastre de fiecare zi. Cuvintele, suntem de acord, sunt semne. Poate n-ar fi impropriu să examinăm utilizarea altor semne, pentru a o cunoaşte pe cea a cuvintelor. Jetoanele de la jocul de cărţi, de pildă, nu sunt folosite de dragul lor, ci doar ca semne ce substituie banii, aşa cum sunt cuvintele pentru idei. Spune-mi acum, Alciphron, este necesar ca de fie dată când sunt folosite aceste jetoane pe parcursul jocului să ne închipuim o idee a sumei anume de bani pe care o reprezintă fiecare?

Alc.: Deloc. E suficient ca jucătorii să se pună de acord la început asupra valorii fiecăruia dintre ele iar la sfârşit să pună în loc valorile respective.

Euph.: Iar în calcularea unei sume, acolo unde cifrele stau pentru lire, şilingi şi pence, crezi că este necesar, de-a lungul întregului proces de calcul, să ne formăm la fiecare pas idei de lire, şilingi şi pence?

Alc.: Nu cred. Va fi destul dacă la sfârşit acele cifre ne vor ghida acţiunile cu privire la lucruri.

Euph.: De aici pare să decurgă că se poate ca cuvintele să nu fie lipsite de semnificaţie, deşi nu trezesc în mintea noastră, de fiecare dată când sunt folosite, ideile pe care le semnifică. E suficient să fie în puterea noastră să punem lucrurile sau ideile în locul semnelor lor atunci când apare ocazia. Pare de asemenea să decurgă că ar putea exista şi o altă folosire a cuvintelor, în afară de cea de a simboliza şi sugera idei distincte, şi anume să influenţeze conduita şi acţiunile noastre, ceea ce se poate realiza fie prin formularea unor reguli după care să ne purtăm, fie prin stârnirea anumitor pasiuni, dispoziţii şi emoţii în mintea noastră. Prin urmare, un discurs ce ne ghidează să acţionăm sau ne stârneşte să executăm o acţiune ori să ne abţinem de la ea poate fi, se pare, folositor şi semnificant, fără ca cuvintele din care este compus să trezească, fiecare în parte, o idee distinctă în mintea noastră.

Alc.: Aşa se pare.

Euph.: Fii bun şi spune-mi, Alciphron, nu este o idee pe de-a-ntregul inactivă?

Alc.: Este.

Euph.: Un agent, prin urmare, o minte activă, ori un spirit, nu poate fi o idee, ori asemenea unei idei. De unde ar părea să decurgă că acele cuvinte ce denotă un principiu activ, un suflet sau un spirit, nu stau, în sensul strict şi propriu al cuvântului, pentru idei. Dar cu toate acestea ele nu sunt nici lipsite de semnificaţie, căci înţeleg ce este semnificat prin termenul "eu", ori prin "însumi", ştiu ce înseamnă, chiar dacă nu este vorba de o idee sau de ceva precum o idee, ci de ceea ce gândeşte, e înzestrat cu voinţă, aprehendează idei şi operează cu ele[7]. În mod cert, trebuie să se accepte că avem noţiune de termeni precum "eu însumi", "voinţă", "memorie", "iubire", "ură" şi aşa mai departe, înţelegem sau ştim ce înseamnă, chiar dacă aceste cuvinte, la drept vorbind, nu sugerează tot atâtea idei distincte.

Alc.: Ce vei infera din aceasta?

Euph.: Ceea ce a fost deja inferat, şi anume că cuvintele pot fi semnificative chiar dacă nu stau pentru idei[8]. Contrariul acestei teze a fost presupus pentru a produce doctrina ideilor abstracte, după cum se pare.

Alc.: Deci nu vei admite că mintea poate produce abstracţii?

Euph.: Nu neg că poate produce abstracţii într-un anumit sens, în măsura în care acele lucruri ce pot exista separat în realitate pot fi concepute ca separate, luând o parte şi făcând abstracţie de cealaltă, cum se întâmplă, de pildă, cu capul unui om, făcând abstracţie de corpul său, cu culoarea şi mişcarea, figura şi greutatea. Dar nu va decurge de aici că mintea poate închipui idei generale abstracte. Acestea par a fi imposibile.

Alc.: Şi totuşi e o opinie curentă aceea că orice substantiv pune în evidenţă şi înfăţişează minţii o idee distinctă, separată de toate celelalte.

Euph.: Rogu-te, Alciphron, nu este cuvântul "număr" un astfel de substantiv?

Alc.: Este.

Euph.: Încearcă doar şi vezi dacă îţi poţi închipui o idee de număr în abstract, în afara tuturor semnelor, cuvintelor şi lucrurilor numărabile. În ce mă priveşte mărturisesc că nu pot.

Alc.: Să fie oare atât de greu să îţi formezi o idee simplă de număr, obiectul unei ştiinţe demonstrative prin excelenţă? Stai, lasă-mă să văd dacă nu pot abstrage ideea de număr din numele şi caracterele numerice şi din toate lucrurile numerice particulare.

La care Alciphron făcu o pază, iar apoi spuse:

Să fiu sincer, nu cred că pot.

Euph.: Dar deşi se pare că nici tu şi nici eu nu ne putem forma idei simple distincte de număr, putem totuşi folosi într-un mod foarte propriu şi semnificativ numele numerale. Ele ne ghidează în conducerea şi organizarea treburilor noastre, şi ne sunt de aşa mare folos încât nu am şti cum să ne descurcăm fără ele. Şi totuşi, dacă facultăţile altor oameni pot fi judecată după ale mele, e la fel de dificil să obţii o idee abstractă simplă şi precisă de număr ca şi să înţelegi un adevăr revelat din religie.

[...]

Alc.: Se pare, Euphranor, iar tu m-ai putea convinge de asta, că nu e nimic atât de absurd pe cât am gândi în credinţa în adevăruri revelate, şi că un om nu are nevoie să renunţe la raţiune pentru a-şi păstra religia. Dar dacă ar fi aşa, cum se face că pe măsură ce oamenii sporesc în cunoaştere, slăbesc în credinţă?

Euph.: O, Alciphron, am învăţat de la tine că nimic nu se compară cu a merge direct în miezul lucrurilor şi a le analiza în primele lor principii. Îmi voi încerca prin urmare puterile cu această metodă pentru a lămuri natura credinţei. Cu cât succes, te las pe tine să determini, căci nu îndrăznesc să mă pronunţ eu însumi asupra propriei mele judecăţi, spunând că e corectă sau greşită, ci doar cum mi se pare. Obiecţiile aduse credinţei nu sunt nicicum un efect al cunoaşterii, ci provin mai degrabă din ignoranţă cu privire la ce este cunoaşterea, ignoranţă ce poate fi întâlnită chiar şi la cei ce trec drept maeştri ai uneia sau alteia din ramurile particulare ale cunoaşterii. Ştiinţa şi credinţa sunt în acord în ceea ce priveşte faptul că ambele presupun un asentiment din partea minţii, iar întrucât natura celei dintâi este mai clară şi mai evidentă, va fi luată în considerare prima pentru a arunca o lumină şi asupra celeilalte. Pentru a realiza o copie a lucrurilor pornind de la original, mintea omenească, dotată în mod natural cu idei ale lucrurilor particulare şi concrete şi fiind destinată, nu pentru pura intuiţie a ideilor, ci pentru a acţiona şi a opera cu ele - găsindu-şi astfel împlinirea, are nevoie de anumite reguli sau teoreme generale după care să îşi conducă operaţiile, iar nevoia de a suplini lipsa acestor reguli reprezintă scopul adevărat, originar, al studierii artelor şi ştiinţelor. Acum, aceste reguli fiind generale, rezultă că ele nu vor fi obţinute prin simpla considerare a ideilor iniţiale sau a lucrurilor particulare, ci cu ajutorul simbolurilor şi semnelor care, fiind de acum universale, devin instrumentele şi materialele imediate ale ştiinţei. Prin urmare, nu prin pura contemplare a lucrurilor particulare, şi cu atât mai puţin prin cea a ideilor lor generale abstracte, progresează mintea, ci printr-o alegere oportună şi o mânuire dibace a semnelor. Forţa şi numărul, de pildă, luate în concret, cu adăugirile, subiecţii şi semnele lor, sunt ceva cunoscut de toată lumea, iar considerate în abstract, în formarea unor idei precise despre ele în sine, reprezintă ceva neînţeles de nimeni. Că natura lor abstractă nu reprezintă, prin urmare, fundamentul ştiinţei este evident. Iar că a nu lua în considerare ideile lor în concret nu reprezintă o metodă de a avansa în ştiinţele respective e un lucru pe care oricine reflectează îl poate vedea. Nu e nimic mai evident decât faptul că un om care nu poate scrie sau citi înţelege, în folosirea comună, sensul cuvintelor numerale la fel de bine ca şi cel mai bun filosof ori matematician.

12. Dar aici stă diferenţa. Cel ce înţelege notaţia numerelor este capabil, cu ajutorul ei, să exprime succint şi distinct întreaga varietate a numerelor, cu toate gradele, şi să efectueze cu uşurinţă şi promptitudine numeroase operaţii aritmetice, ajutându-se de reguli generale. Utilitatea tuturor acestor operaţii în viaţa omenească fiind extrem de evidentă, nu mai puţin evident este faptul că efectuarea lor depinde de o notaţie potrivită. Dacă ne închipuim nişte oameni primitivi ce nu folosesc limbajul vom presupune că sunt ignoranţi în privinţa aritmeticii. Dar folosirea numelor, prin a căror repetare într-o anumită ordine s-ar putea exprima grade numerice nelimitate, ar fi primul lor pas către ştiinţă. Următorul pas ar fi să creeze simboluri potrivite de natură permanentă, ordinea şi genurile lor trebuind să fie alese cu judecată, vizibile ochiului şi adaptate numelor. Această notaţie, în măsura în care este potrivită şi regulată, va facilita invenţia şi aplicarea regulilor generale care să asiste mintea atunci când raţionează şi judecă, atunci când extinde, înregistrează şi comunică cunoştinţele sale cu privire la numere. În cadrul teoretizării şi a operării cu acestea mintea este nemijlocit ocupată cu semnele sau notaţiile, prin intermediul cărora este ghidată să acţioneze asupra lucrurilor, sau a numerelor în concret (după cum le numesc logicienii), fără a lua vreodată în considerare ideea generală, intelectuală, abstractă, simplă, de număr[9]. Semnele presupun în folosirea lor, într-adevăr, relaţii şi proporţii ale lucrurilor, dar aceste relaţii nu sunt idei generale abstracte, fiind întemeiate pe lucrurile particulare, fără a face din ele idei distincte ale minţii, în afara semnelor şi ideilor particulare. Îmi imaginez că nu e nevoie să te gândeşti prea mult pentru a fi convins de faptul că ştiinţa aritmeticii, în ce priveşte apariţia ei, operaţiile, regulile şi teoremele sale, este în întregime dedicată studiului folosirii artificiale a semnelor, numelor şi caracterelor. Aceste nume şi caractere sunt universale în măsura în care sunt semne. Numele sunt orientate către lucruri iar caracterele către nume, şi ambele către operaţii. Numele fiind puţine şi provenind din anumite analogii, caractere vor fi mai folositoare cu cât sunt mai simple şi exprimă mai potrivit analogiile. Astfel, vechea notaţie prin litere era mai folositoare decât scrierea cuvintelor în întregime. Iar notaţia modernă prin cifre, exprimând şirul numelor prin simpla lor poziţie, este preferabilă celeilalte datorită uşurinţei şi expeditivităţii, după cum invenţia simbolurilor algebrice îi este acesteia preferabilă datorită folosirii generale şi extensive. Întrucât aritmetica şi algebra sunt ştiinţe de mare claritate, certitudine şi întindere ce lucrează direct cu semnele, depinzând în întregime de utilizarea şi organizarea acestora cu înzestrare, puţina atenţie pe care le-am acordat-o ne poate ajuta să judecăm progresul minţii din celelalte ştiinţe, ştiinţe care, deşi diferă în privinţa naturii, obiectului şi scopurilor lor, pot fi totuşi în acord în privinţa metodelor generale ale investigaţiei şi demonstraţiei.

[...]

14. Iată ce se poate spune, în întregime, despre toate semnele: că ele nu sugerează minţii întotdeauna ideile semnificate; că atunci când sugerează idei, acestea nu sunt idei abstracte generale; că au şi alte utilizări pe lângă că stau pentru idei şi le înfăţişează, cum ar fi să stârnească emoţiile potrivite, să producă anumite dispoziţii sau înclinaţii ale minţii şi să ghideze acţiunile noastre în urmărirea fericirii, aceasta fiind menirea şi scopul nostru ultim, izvorul primar şi motivul ce îi pune în mişcare pe agenţii raţionali[10]; că semnele pot presupune sau sugera relaţiile dintre lucruri, care relaţii, habitudini şi proporţii, neputând fi înţelese de către noi decât cu ajutorul semnelor şi tot astfel fiind exprimate sau infirmate, ne ghidează şi ne abilitează să acţionăm cu privire la lucruri; că adevăratul scop al vorbirii, raţiunii, ştiinţei, credinţei, asentimentului, în toate gradele sale variate, nu constă doar (sau în principal, sau totdeauna) în împărtăşirea ori în dobândirea ideilor, ci mai degrabă în ceva de natură operativă activă, tinzând către un bine conceptibil ce poate fi uneori realizat nu doar fără ca ideile simbolizate să fie oferite minţii, dar chiar şi atunci când nu e posibil ca asemenea idei să fie oferite ori înfăţişate minţii; de pildă, notaţia algebrică ce denotă rădăcina unui pătrat negativ îşi are utilizarea sa în cadrul operaţiilor logistice, deşi este imposibil să ne formăm ideea unei astfel de cantităţi. Iar ceea ce este adevărat pentru semnele algebrice este de asemenea adevărat şi pentru cuvintele limbajului, algebra modernă fiind de fapt un soi de limbaj artificial, prescurtat. Căci e posibil ca toţii paşii unui proces algebric să fie exprimaţi prin cuvinte întregi, doar că ar fi mai puţin convenabil. Şi trebuie să recunoaştem că chiar şi ştiinţelor matematice, care sunt recunoscute drept cele mai clare şi mai certe, dacă nu sunt considerate ca instrumente care să ghideze practica noastră ci ca speculaţii menite să ne satisfacă curiozitatea, se va găsi că le lipsesc în multe cazuri acele idei clare şi distincte asupra cărora par să insiste filosofii minuţioşi ai epocii acesteia, aşteptându-se, fie că sunt cunoscători, fie că sunt ignoraţi, să le găsească la adevărurile revelate ale religiei.

[...]

NOTE