Mihail Radu Solcan

  „Dialogul melian“ ca un caz de etică aplicată

2007-11-05

Faptul că mă opresc în această prelegere asupra unui caz ce ţine de istoria veche nu este o întâmplare. Când vine vorba de etică în exercitarea puterii recursul la exemple din istoria recentă este pândit de pericolul pasiunilor dezlănţuite. Exercitarea puterii este un act privit cu multă patimă. Un caz foarte vechi asigură însă o distanţare, o detaşare de pasiunile ce-nconjoară evenimentele recente. 

Să vedem acum vechea poveste a ocupării insulei Melos de către atenieni. Faptele sunt relatate de către Tucidide. 1 Trecuseră deja cincisprezece ani de război între atenieni şi lacedemonieni. 2 Atena, putere maritimă în primul rând, controla insulele. Doar cei din Melos, fiind urmaşi ai unor colonişti veniţi din Peloponez, nu voiau să se supună atenienilor. 3 Atena întreprinde o expediţie armată pentru a supune Melosul. Înainte de a începe operaţiunile militare, comandanţii atenieni Cleomedes şi Tisias trimit soli. 4 Tucidide relatează în scrierea sa dialogul dintre solii atenieni şi reprezentanţii melienilor. 5 Acesta este „dialogul melian“. 

În mod obişnuit „dialogul melian“ este comentat din perspectiva relaţiilor internaţionale. Tucidide descrie însă cu mult talent problema recursului la puterea pură, nedrapată în justificări ce ocolesc miezul problemei. Aşa că-mi propun să aşez între paranteze chestiunile ce ţin de relaţiile internaţionale şi să mă concentrez asupra tabloului recursului la putere aşa cum este el zugrăvit de către Tucidide. 

În dialogul propriu-zis, Tucidide foloseşte singularul, vorbind despre „atenian“ şi „melian“. Atenianul nu recurge la „discursuri necrezut de lungi“6 . El spune că „fruntaşii cetăţilor acţionează bazându-se pe putere, iar cei slabi li se supun“7 

Melianul se întreabă însă „cum ar putea fi util pentru noi, să fim sclavi“8 . Ceea ce-ar vrea să obţină melianul este un compromis: Melosul să rămână neutru, să nu fie ostil Atenei, dar să nu fie nici sub comanda Atenei. 

Atenianul respinge în mod repetat încercările melianului de a ajunge la un compromis. Nu aferă decât alternativa dintre supunere şi distrugere. 

Melienii refuzând să se supună, atenienii încep operaţiunile militare. 9 O vreme melienii rezistă. Au chiar succese în luptele cu atenienii. Vine însă o altă armată de la Atena, cu alt comandant, Philocrates. „Atenienii au ucis pe toţi melienii în floarea vârstei, pe care-i capturaseră, şi au redus la sclavie copiii şi femeile“10 

Rar se vede aşa de limpede, precum în acest caz, că singurul „bine“ pentru putere este supunerea. Puterea nu lasă loc autonomiei. 

Al doilea lucru care se vede cu claritate în acest caz este natura expansionistă a puterii. Melienii sunt de fapt neutri. Au doar o legătură de ordin istoric cu lacedemonienii. Atenienii, având însă suficientă putere, cer mai mult: supunerea deplină. 

Note

1 Folosesc Thucydides, Războiul peloponeziac, trad. de N. I. Barbu (Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1966). Voi face trimiteri însă la paginile standard, aşa că se poate folosi şi o altă ediţie. Pe situl Perseus se găsesc atât textul în greaca veche, cât şi traducerea în engleză. 

2 Thucydides 5.83.4. 

3 Thucydides 5.84.2. 

4 Thucydides 5.84.2. 

5 A se vedea Thucydides 5.87-5.111. 

6 Thucydides 5.89

7 Thucydides 5.89

8 Thucydides 5.92. 

9 Thucydides 5.114. 

10 Thucydides 5.116.4.