Acest curs este consacrat unei singure autoare şi unui singur articol:1
Acesta este însă un articol pe baza căruia s-ar putea construi o întreagă introducere în etica aplicată. Mai mult chiar, am putea să-l folosim ca pe o poartă de intrare în lumea filosofiei. Să vedem de ce.
O primă întrebare pe care merită să ne-o punem este cea privitoare la răspunsurile pe care le poate oferi ştiinţa în problema avortului. Ce ne poate spune ştiinţa medicală?
Medicina poate desigur să clarifice modalităţile de întrerupere a unei sarcini. Cercetările medicale pot să ducă la descoperirea de substanţe care provoacă întreruperea sarcinii. Tot aceste cercetări pot să ne arate cum decurge o sarcină, care sunt etapele ei, care sunt pericolele pentru mamă ale întreruperii sarcinii într-o etapă sau alta ş.a.m.d.
Poate ştiinţa să ne spună însă când începe viaţa umană? Ar fi posibil să formulăm în această chestiune un argument de genul celor din matematică? Ne-ar lipsi premise de tipul celor care sunt folosite în matematică. Şi oricum aici nu este vorba despre numere sau figuri geometrice, ci despre viaţa umană.
S-ar putea să ni se pară că metoda potrivită este aceea a unei cercetări empirice. Ar trebui poate, în principiu, să facem experimente şi să vedem când avem şi când nu avem de a face cu viaţă umană. S-ar părea că singura piedică în calea acestor cercetări o reprezintă limitele experimentelor cu fiinţele umane. Nu este deloc aşa. Să ne închipuim că s-ar efectua orice experimente empirice imaginabile. Cu toate experimentele, două sau mai multe grupuri de cercetare nu se-nţeleg deloc. Ceea ce descoperă ele este că diferenţele rezultate cu privire la momentul când începe viaţa se datorează folosirii diferite a sintagmei „viaţă umană“. Ar putea organiza noi experimente empirice pentru a tranşa această chestiune? Desigur că nu.
Înţelesul sintagmei „viaţă umană“ nu este cumva o chestiune de credinţă? Desigur că da. Diferitele religii oferă răspunsurile lor în această chestiune.
Problema este acum cea a diferenţelor dintre religii. Nu există, în fapt, o singură credinţă religioasă. Chiar dacă, de regulă, fiecare religie pretinde că este singura credinţă veritabilă.
Ca să declarăm închisă problema „vieţii umane“ ar trebui să declarăm cumva una dintre aceste religii drept singura religie veritabilă. Cum ar putea fi făcut acest lucru? Tot pe baza credinţei religioase? Ar însemna să ne referim desigur tot la credinţa declarată drept singura adevărată. Şi atunci ce-am obţinut? Un răspuns care eludează întrebarea, pentru că respectiva credinţă era deja presupusă a fi unica religie veritabilă.
Nu cumva puterea politică ar putea să ne spună cum stau lucrurile. Da, dar în maniera în care se spune că Alexandru ar fi dezlegat nodul gordian: tăindu-l cu sabia. Răspunsul acesta ar eluda însă într-un mod manifest întrebarea cu privire la viaţa umană.
Am putea muta argumentarea de mai sus pe terenul discuţiei despre avort ca atare. Pentru unii este poate un mod de a pune capăt unei vieţi umane. Pentru alţii nu.
Când citim o lucrare de filosofie este foarte important să identificăm modul în care autoarea pune problema pe care o discută. Filosofia - se spune de multe ori - este un mod de a identifica întrebări. De a le identifica poate; dar nu şi de a le inventa. Problemele filosofiei sunt de genul celor de mai sus. Ca şi chestiunile cu privire la „viaţa umană“ sau „avort“, chestiunile filosofice sunt întrebări rămase fără răspuns în diversele discipline. De aceea şi par foarte dificile.
Pentru că mă refer la un text nepaginat voi face apel la următorul gen de trimiteri: voi indica începutul alineatului şi (eventual) pasajul relevant pentru discuţia de aici. De pildă, alineatul „I am inclined to agree, however, that the prospects for «drawing a line» in the development of the fetus look dim…“ este al doilea alineat al textului. Pasajul introductiv cuprinde şi o idee importantă: pentru Judith Jarvis Thomson graniţa dintre ceea-ce-nu-este-viaţă-umană şi ceea-ce-este-viaţă-umană nu este una tranşantă, ci cel mult una graduală, mai exact spus neclară.
Din perspectiva modului în care pune problema aflată în discuţie, pasajul crucial este tot în alineatul respectiv. Doamna Thomson ne spune că „for the sake of argument, we allow the premise“, admitem deci premisa că în cazul fetusului este vorba despre viaţă umană.
Totul pare acum (aparent) simplu: dacă fetusul este o formă de viaţă umană, iar avortul o suprimă, atunci avortul nu este admisibil din punct de vedere moral. Fetusul nu este un agresor contra căruia să fii în legitimă apărare. Să admiţi avortul ar însemna să admiţi că ar fi moral să suprimi viaţa unei fiinţe umane care nu este un agresor.
Este important să remarcăm faptul că doamna Thomson n-a ales nicicum un mod de a pune problema care ar fi din start favorabil avortului. Din contră. Ea încearcă să admită ca pe un dat cel mai bun argument al cuiva care ar pleda contra avortului.
Să mergem acum la alineatul care începe cu „It sounds plausible. But now let me ask you to imagine this“. Trebuie să ne imaginăm un experiment. Este un experiment pe care-l gândim, un experiment derulat în minţile oamenilor. 2
Din ceea ce ştim despre experimentele empirice putem deduce că ele pot fie să sprijine o ipoteză, fie să contribuie la eliminarea ei. 3
„It sounds plausible. … You wake up in the morning and find yourself back to back in bed with an unconscious violinist“ - aşa continuă alineatul la care ne-am referit deja. Doamna Thomson trece destul de repede peste acel „tu“: tu te trezeşti spate în spate cu un faimos violonist (care pentru a rămâne în viaţă este conectat la organele tale). Dar acel „tu“ cere un exerciţiu de transpunere.
Transpunerea poate fi mai uşoară în cazul unei femei. Deşi nu se insistă asupra detaliilor, este de la bun început evidentă analogia cu o femeie care descoperă că este însărcinată.
Transpunerea cred că este mult mai dificilă în cazul bărbaţilor. Este oare vorba despre simţăminte? Ar trebui să simţi ce simte o femeie? Cred că nu, pentru că aşa avansăm mai degrabă spre o fundătură. Mai degrabă este vorba despre sesizarea situaţiei în care se află în acel moment o femeie. Situaţiile posibile le poate sesiza şi orice bărbat. Va mai putea, să zicem, să-şi dea examenele la facultate? Sau va mai putea să-şi păstreze slujba? Şi aşa mai departe.
Violonistul din experimentul doameni Thomson nu este un agresor. Detaliile experimentului mintal4 nu contează.
Violonistul poate rămâne în viaţă numai dacă este conectat. Acesta este momentul important al experimentului gândit.
Ce ne forţează experimentul să facem? O distincţie conceptuală. 5
„For we should now, …, ask what it comes to, to have a right to life.“Aşa începe alineatul în care Judith Jarvis Thomson revine la experimentul mental cu violonistul conectat la corpul altei persoane. Apoi ea ne spune că trebuie să distingem între „a right to life“ şi „the bare minimum a man needs for continued life“. Violonistul are nevoie de conectare, dar nu are şi dreptul la conectare, chiar dacă are un drept la viaţă.
Dreptul la viaţă al violonistului nu implică însă un control asupra corpului altor persoane. Este exact ceea ce arată experimentul mintal. Controlul, dacă ar exista unul, ar trebui exercitat cu forţa. Şi în numele a ce? A valorii superioare a violonistului?
Pe tema violonistului există un pasaj interesant în alineatul care începe cu „There is room for yet another argument“ (începutul secţiunii a cincea). Aici doamna Thomson introduce ideea de „morally indecent“. Acest concept se aplică atunci când efortul presupus de conectarea la corpul tău este minim.
Se observă însă că decenţa morală nu generează însă şi un drept la conectare. „So my own view is that even though you ought to let the violinist use your kidneys for the one hour he needs, we should not conclude that he has a right to do so…“ - scrie doamna Thomson.
Firul conducător al articolului doamnei Thomson este dat de experimentul mintal cu violonistul. Doamna Thomson împleteşte cu acest fir şi o serie de alte întrebări şi argumente.
Au oamenii un drept să facă orice pentru a-şi salva vieţile? „I should perhaps stop to say explicitly that I am not claiming that people have a right to do anything whatever to save their lives.“Răspunsul doamnei Thomson este negativ.
Şi mai interesant este poate alineatul care începe cu „I suppose that in some views of human life the mother's body is only on loan to her…“. Să nu uităm că, pentru filosofi mai vechi ai drepturilor omului, Dumnezeu era proprietarul vieţii oamenilor. Deşi nu avansează pe acest fir al discuţiei, se înţelege limpede din text că la doamna Thomson femeile sunt cele care au proprietate asupra corpului lor.
Concluzia doamnei Thomson este că trebuie păstrat un echilibru înţelept între dreptul femeii de a-şi controla propriul corp şi decenţa morală. Începutul celei de a opta secţiuni este grăitor în acest sens: „…I do argue that abortion is not impermissible, I do not argue that it is always permissible“.
Echilibru înţelept înseamnă că nu există o generalizare: în unele situaţii se cuvine ca femeia să facă apel la dreptul ei de a avorta; în altele ar trebui ca să primeze decenţa morală.
Presupoziţia care mie mi se pare fascinantă în această discuţie este aceea a dificultăţii de a trasa graniţe.
Până la urmă, asumpţia că fetusul este o persoană umană în sensul deplin al cuvântului este făcută pentru a da forţă argumentului. Dar ea nu pare realistă. Trecerile graduale sunt mai plauzibile.
În cazul când avem de a face cu asemenea situaţii neclare deciziile sunt inevitabil arbitrare. Cine este însă în drept să le ia? Să zicem - tot de dragul discuţiei - că n-ar fi femeile cele care ar avea acest drept. Este interesant de evaluat atunci toată avalanşa de consecinţe pentru ţesătura valorilor unei societăţi. Nu cred că este o întâmplare că interzicerea avortului este incompatibilă cu o societate în care libertatea individuală joacă un rol important.
1 O căutare cu Google, folosind citatele din acest text, vă va ajuta să daţi uşor de pasajele integrale. Am să mă refer la aceste texte de pe Internet, deşi nu sunt exact precum cel din revista unde articolul a apărut iniţial. Ideile de bază sunt însă cele care interează aici, precum şi metoda autoarei.
2 S-ar părea c-ar fi firesc să mai numim aceste experimente imaginare şi „experimente mintale“ („mintale“, nu „mentale“ - accentul nu este pe faptul că sunt stări mentale, ci pe faptul că totul este construit cu ajutorul minţii).
3 Filosofia lui Karl Popper pune accentul pe selecţia ipotezelor (v. articolul despre Popper în SEP). Pentru Popper experimentele au un rol eminamente critic. Vom vedea că, independent de consideraţiile lui Popper, doamna Thomson foloseşte experimentul mintal tot în scopuri critice.
4 Elementele puse de multe ori pentru coloratură. Aici ar fi acea Society of Music Lovers, ai cărei membri îl conectează pe violonist la corpul „tău“.
5 Introducerea de distincţii conceptuale este o ocupaţie centrală în filosofie. De aceea spuneam că articolul poate fi foarte bine folosit şi pentru a construi o introducere în filosofie.